Invatam de mici ca distanta se masoara in metri, kilometri sau mile, functie de zona unde traim. Si e bine. O mai masuram din cand in cand in timp, noi astia soferii de zi cu zi, in sensul in care spunem ca e un drum de x ore pana undeva, si nu de y kilometri. Si e bine si asa. Pentru ca, orice varianta am folosi, ne ajuta sa ne orientam in spatiu. Sa ne pozitionam.

Dar eu spun ca distanta se mai masoara si in altceva. Se mai masoara de exemplu in lumeni. Lumenii, pentru cei care au folosit vreodata un videoproiector, iti vorbesc de intensitatea luminii de proiectie. Cat de puternica e lampa proiectorului. Cat de luminos proiectezi in afara. Cred ca pot spune linistit ca distanta dintre doi oameni, de exemplu, se masoara si in lumeni. Cat de intensa e lumina din ochii cuiva atunci cand isi priveste persoana iubita. Se spune ca ochii sunt poarta catre suflet. Ei exprima cu adevarat ce este dincolo…acolo unde nu vedem. Si e adevarat. Poti citi totul in privirea cuiva. Daca poti afisa un zambet de forma, poti sa te comporti cumva anume tot de forma, ochii nu ii poti face sa minta. Fie ca e bucurie, fie ca e tristete, le vezi pe toate in priviri. Lumina din ochi, stralucirea unei priviri spune totul. Cat de intensa e privirea cuiva pentru tine…pai cam tot atati lumeni are dragostea lui sau a ei pentru tine. Intensitatea proiectiei persoanei a ceea ce insemni tu, acei lumeni din ochisori, iti arata distanta dintre voi.

Distanta se mai masoara si in bpm. Adica “beats per minute”. Un DJ stie exact ce vorbesc. Cate batai pe minut are ritmul respectiv. La ce viteza rulam piesa. O stiu foarte bine si dansatorii. O stie, insa, cel mai bine inimioara ta. Cat de repede bate atunci cand persoana pe care o iubesti este langa tine sau trece fugitiv prin gandul tau. Cat de repede se intensifica sentimentele inauntrul tau sau, dimpotriva, cat de dreapta devine linia pe monitorul cardiologic care iti spune daca esti sau nu esti “mort”. Bpm-ul se creste in club pentru a intensifica atmosfera. Atmosfera din relatie se masoara si ea in bpm. Pentru ca distanta dintre doi oameni este cuantificata si prin ritmul interior.

Nu stiu cum masuram cel mai bine distanta. Poate nici nu ar trebui masurata, pentru ca ea se simte oricum. Sunt oameni care sunt impreuna si, totusi, e o mare prapastie intre ei. Dorm in acelasi pat, dar fund in fund. Si sunt oameni care sunt fizic departe unul de celalalt si sunt mai aproape ca niciodata. Si, de altfel, sunt oameni care impreuna sunt pur si simplu lipiti. Si e misto. Poate, cea mai buna distanta, e totusi metrica: centimetrii dintre creier si inima. Distanta dintre minte si suflet. Si, cu cat este mai mica, cu atat suntem mai fericiti si mai corect pozitionati. Cu lumeni multi in ochi si cu un bpm ridicat in stele.

Un client de-al meu a pornit cu ceva timp in urma o campanie prin care isi dorea ca oamenii sa defineasca ce este fericirea pentru ei. Intr-un final isi dorea sa reuseasca sa stranga cele mai multe definitii ale fericirii vreodata si sa ajunga cu asta in Cartea Recordurilor. Nu stiu daca a reusit, dar sper ca da. Si nu pentru ca ar fi facut o super mare chestie cu asta, ci pentru ca merita. Merita pentru ca si-a dat seama ca e mult mai important ca oamenii cu care si pentru care lucreaza sa fie fericiti. Si-a dat seama ca oamenii fericiti sunt cei mai frumosi oameni care exista.

Fericirea, spune DEX-ul, este “o stare de multumire sufleteasca intensa si deplina”. Poate una dintre cele mai bune definitii gasite prin dictionarul asta. Fericirea este deci, in primul si in primul rand, o stare de multumire. Adica sa fii multumit cu tine, cu cei de langa tine, cu ce faci si cu ce ai. Sa fii multumit cu viata ta. Eu personal as mai adauga “multumitor”: sa fii multumit si multumitor. Cui vrei tu: la Mama Natura, Divinitate, sau chiar tie. Ca ai reusit sa fii bine, linistit si increzator ca esti cea mai buna varianta a ta posibila in acest moment. Fericirea nu vine la cei care nu pot aprecia ceea ce deja au sau ceea ce deja sunt. Si, daca poti sa te uiti in oglinda si sa spui “Bravo mah!”…ei, asta da, asta se poate numi ca esti fericit.

Mai spune dictionarul ceva de suflet acolo. Si are dreptate si aici. Nu poti fi pe deplin fericit doar cu mintea. Nu poti doar sa te gandesti ca esti fericit si pe dinauntru sa fii vai-de-mama-ta. Te-ai minti singur. Multumirea sufleteasca este motorul acestei stari de fericire. Este ceea ce genereaza zambetul acela frumos pe fata ta. Cand inima ta zambeste, cand sufletul tau radiaza, se vede pe fata ta. Atunci oamenii se uita la tine si spun: “uite un om fericit!”. Daca putem gandi in orice fel vrem, cu sufletul simtim doar asa cum simtim. Iar, cand acolo simtim multumire, rezultatul este unul singur: fericirea. Si se vede. Se vede bine…in zambetul tau, in ochii tai.

Intr-un final, starea asta de multumire sufleteasca este “intensa si deplina”. Adica nu e loc de interpretare. Nu sunt doar putin multumit, mai mult multumit sau asa si asa. Sunt pe deplin multumit. Prin toti porii eman multumire. Sunt asa cum sunt, cu totul…si sunt multumit cu asta. Fara ganduri, interpretari, scenarii, vina sau resentimente. Sunt eu si sunt multumit. Atunci se cheama pe bune fericire. Si ghiciti ce? E un sentiment intens. E cu tine acolo minut de minut si te curpinde cu totul. Il simti din crestetul capului pana in varful degetelor. Il simti puternic visavis de tot ce insemni tu. Inspiri si expiri fericire. Si, apoi, iar inspiri. Pentru ca inspiri pe altii. Pentru ca o transmiti mai departe.

Ce inseamna fericirea? Generic o putem defini cumva, dar fericirea este, pana la urma, prea personala. Pe fiecare il face fericit ceva anume: poate zambetul copilului tau, poate o privire calda si dragostoasa a partenerului, poate o imbratisare cand ai nevoie de cineva langa tine. Sau un “te iubesc” venit din inima. Fericirea are multe nuante si culori. Cred ca atat de multe cati oameni exista. In Cartea Recordurilor ar trebui sa fie adunate macar vreo sase miliarde de definitii. Dar, egal cate variante de definitii sunt, un lucru e clar: oamenii fericiti sunt frumosi. Christian Dior spunea ca “fericirea este secretul frumusetii”, si ca “nu exista frumusete fara fericire”. Alt Cristian, de data asta clientul, spunea in sloganul sau “fericit in fiecare zi”. Si pana la urma asta e si dezideratul: sa fii multumit sufleteste, pe deplin si intens…si asta in fiecare zi. Si atunci poti sa fii si un om frumos!

Mi-ar placea sa vad cum definiti voi fericirea, dar cu siguranta mi-ar placea mai mult sa va vad niste oameni fericiti!

Fiecare din noi avem un trecut. O istorie, fie ea placuta sau neplacuta, sau, de obicei, amandoua. Amintiri ce ne definesc bucuria si zambetul, sau nefericirea si durerea. Fiecare suntem astazi o suma a actiunilor noastre de pana acum, un rezultat al alegerilor ce le-am facut, constient sau inconstient, pe drumul nostru de a fi. O “colectie” de emotii, sentimente si fapte care, puse laolalta, formeaza persoanele ce suntem in momentul prezent.

Trecutul nostru e acolo. Nu il putem schimba. De aceea ii spune trecut….pentru ca a trecut! Si, totusi, el ne afecteaza viata de zi cu zi. Modul in care o face, in schimb, tine doar de noi.

Putem vedea trecutul ca o lectie din care ar fi trebuit sa invatam. Ce e bine si ce e rau pentru noi. Batranii spun ca, daca nu invatam din istorie (aka trecut), avem sansa sa o repetam. De aceea e bine sa invatam. Ca sa putem corecta, sa ne definim sau redefinim ca oameni, cu valori care merita duse mai departe in geanta noastra de zi cu zi. Daca nu invatam nimic, trecutul ne umple geanta cu bolovani, geanta pe care la un moment dat nu o mai putem cara. Si vom cadea. Atata timp cat privim inapoi, vom merge inainte cu spatele. Si probabil ne vom impiedica sau nu vom avansa prea mult. Invatand din trecutul nostru, insa, vom avea sansa sa ne fie mai bine. Chiar daca suntem jos, vom stii ca putem privi in sus si vom avea forta sa ne ridicam din nou si din nou. Sau pur si simplu ne va fi bine, pentru ca nu vom repeta greselile de dinainte.

Trecutul este acolo. Din cand in cand ne mai suna la telefon. Dar cu siguranta nu ne mai spune nimic nou. Poate nu ar trebui nici sa ii mai raspundem. Poate ar trebui sa il lasam in pace sa se duca unde s-a dus. Si, daca totusi ne lasa un mesaj, poate e timpul sa invatam lectia si sa mergem mai departe. Si sa o facem, in primul rand, cu iertare si cu dragoste pentru noi. Atat am stiut si atat am putut sa facem la momentul respectiv. Apoi, privind cu aceeasi atitudine catre oamenii din trecutul nostru. Si ei au stiut si au putut sa faca atat cat a fost. Abordand trecutul cu dragoste si iertare, el nu se va schimba, dar ne va deschide o alta perspectiva asupra viitorului. Ne va da speranta si increderea de a fi mai buni in prezent, tocmai pentru ca sa avem un viitor mai frumos.

Trecutul e doar o lectie pe care e bine sa o invatam. Cu siguranta nu este o condamnare pe viata. Pentru ca fiecare dintre noi are capacitatea de a schimba si de a se schimba in mai bine. Pentru ca fiecare dintre noi merita sa fie fericit. Ne trebuie doar curaj sa putem sa lasam trecutul acolo unde ii este locul. Ne trebuie putina credinta sa stim ca ceea ce urmeaza e mult mai bine decat ceea ce a fost. Ne trebuie sa facem o alegere. O alegere care ne va ajuta sa traim cu adevarat pe deplin acolo unde ne este locul: in prezent!

Adevarul despre dragoste nu il stie nimeni. Adica nu cred ca exista un adevar adevarat. Pentru ca dragostea nu se gandeste si nu are logica. Nu se poate demonstra matematic, daca pot sa spun asa. Dragostea se simte. Iar fiecare dintre noi simtim intr-un mod unic si personal. Ea poate avea niste valente comune ce se gasesc la cei mai multi dintre noi, sau criterii dupa care spunem ca iubim si suntem iubiti, dar este totusi un sentiment. Si acel sentiment este personal, pentru ca e generat din inima. Casa dragostei nu este in stomac. Acolo sunt fluturii care zboara si nu raman. Casa dragostei nu este in stele. Acolo sunt visele si idealurile, locul unde dormim cu ochii deschisi. Dragostea adevarata este inauntru nostru, in inima, pentru ca acolo este sufletul. Si cand iubesti cu sufletul, atunci poti spune ca vorbesti de dragoste adevarata.

Si atunci care este adevarul despre dragoste? Mi-ar placea sa il stiu. Ar fi mai simplu cateodata. In schimb, am cateva idei despre ce ar trebui sau ar putea sa fie. In primul rand, in dragoste, adevarul este un numar par. Adica se imparte la doi, cum ar spune copilul meu. Daca nu vorbim de doi oameni, nu vorbim de dragoste. Daca doar unul simte, inseamna ca nu exista conexiune. Si fara conexiune, nu exista relatie. Mai mult, trebuie sa fie o conexiune de doi in care amandoi castiga. Ca in business: win-win. Daca in aceasta conexiune unul se simte neindreptatit, sau negastigat din asta, se cam rupe contractul. Si asta inseamna sa il lasi pe celalalt sa descopere cine esti cu adevarat si sa descoperi la randul tau acelasi lucru. Sa nu existe lucruri pe care le tii ascunse. Inseamna “sa joci” cu cartile pe fata.

Apoi, cred ca putem vorbi de incredere. Un tip mai destept ca mine spunea: “Pana unde poti avea incredere intr-o persoana? Atunci cand iubesti…pana la capat!” In dragoste e vital sa ai incredere in celalalt. Si nu e neaparat nevoie pana “moartea ne va desparti”. Ajunge pana esti acolo, in relatia aceea. Nu poti sa iubesti pe jumatate si din cand in cand sa te indoiesti. Vorbesc aici de dragoste, nu de perioada in care fluturasii zboara nestingheriti. Vorbesc de dragostea care rezista si cand cerul e mai gri deasupra capului si nu zboara nimic. Cand problemele bat la usa, dar usa o deschidem in doi. Cand amandoi fac fata situatiilor, se sustin si nu renunta unul la celalalt. Cand amandoi fac curatentie; nu unul da cu matura, face mancare, are grija de casa, iar celalalt se uita la televizor, ca sa spun asa. Dragostea nu functioneaza punandu-ti intrebari. Cand stii de ce esti acolo si ce inseamna celalalt pentru tine, nu exista loc pentru semne de intrebare. Nu mai esti orb si nici nesigur. Pentru ca dragostea functioneaza cu incredere si cu asumare a rolului fiecaruia in relatie.

Dragostea adevarata inseamna si implicare. Oamenii se schimba in timp. Ne indragostim de o persoana, dar acea persoana se schimba in timp. Ca fiecare dintre noi. Partenerii nostri nu raman oamenii de care ne-am indragostit. Nici noi nu stam pe loc, pentru ca timpul nu sta pe loc pentru nimeni. Dar facem fata la asta, daca ne implicam. Zi de zi. Daca ne intereseaza relatia noastra si ne implicam, nu vom ajunge niciodata sa spunem ca persoana de langa noi nu mai este persoana de care ne-am indragostit. Pentru ca implicarea inseamna sa cunosti cum s-a dezvoltat persoana de langa tine si sa o sustii. Nu sa stai si sa iubesti poza ei creata de momentul in care ai cunoscut-o si te-ai indragostit. In acest caz, persoana de langa noi nici macar nu e de vina pentru asta. Ea a fost acolo tot timpul, asa cum a fost…poza a facut-o altcineva. Cand te implici, intelegi ca relatia are o dinamica anume, ca dragostea se dezvolta si are nevoie de tine sa fii activ.

Dragostea adevarata mai inseamna comunicare. Sa spui tot ce e acolo pe suflet. Bun sau rau, fara grija ca celalalt se supara. Daca iubesti cu adevarat, nu te superi. Atunci iti pasa si faci ceva sa faci mai bine. Dar, daca nu comunici, nu stii ce sa faci. Pentru ca nu exista manual de utilizator in dragoste. Nu poti fugi repede la pagina 2, aliniatul 2 si sa vezi care e masura de urgenta pentru o situatie anume. Daca nu comunici, nu stii ce problema ai si nu stii ce sa cauti. Si nu stii ce sa faci. Iar comunicarea se face impreuna cu ascultare. Vorba aia: ai doua urechi si o singura gura. Vorbesti o data, dar asculti de doua ori. Si nu trebuie numai sa auzi, chiar e nevoie sa asculti. Si sa intelegi. Cand intelegi si intelege si celalalt, atunci vorbim de comunicare reala. Atunci vorbim de dragoste reala, adevarata.

Dragostea adevarata mai inseamna sa fii constient de ce faci. Nu e doar un sentiment pe care nu il intelegi si care iti afecteaza parcursul relatiei. Daca ne iubim e bine, daca nu…vine beleaua. Dragostea adevarata este o constientizare, o trezire, un stil de viata, nu doar o simpla emotie. Este ceva ce, in mod constient, adopti in sistemul tau si felul tau de a fi. Facand asta, nu te mai opreste nimic. Atunci nu mai vorbesti despre a cui e vina, atunci cauti solutii. Atunci, niciun obstacol nu e prea mare, nici o lupta nu e prea grea. Pentru ca nu mai poti sa fii altfel. Nu mai poti sa te prefaci. Pentru ca atunci esti tu cu adevarat. Atunci nu doar existi, atunci traiesti cu adevarat. Si vei continua, pentru ca ai inteles esenta iubirii.

Care este adevarul despre dragoste? Uita-te in inima ta si in sufletul tau. Functioneaza in doi, nu singur, si pune totul pe masa. Ai incredere si asuma-ti rolul. Implica-te si cunoaste. Comunica si nu uita sa asculti. Fii constient, treaz si adopta dragostea ca un stil de viata.

Adevarul despre dragoste este la tine!

Unul dintre cele mai crunte sentimente pe care le traiesti este acela de a te simti redundant. De a te simti inutil, nefolositor….de a te simti in plus. Si viata ni-l ofera “cu generozitate”. Fie ca vorbim de mediul in care ne desfasuram activitatea profesionala, fie ca vorbim de relatiile pe care le avem in mediul privat, in intimitate.

Ni se intampla cand suntem dati afara de la serviciu, ca sa o spunem pe romaneste, sub textul acela corporatist cum ca “pozitia noastra in companie este redundanta”. Ni se intampla noua sau colegilor nostri. Si sigur ca suntem afectati. Pentru ca ni se pare nedrept. Dupa mult timp cand o parte din sufletul tau a ramas pe birou in fata calculatorului, primesti notificarea ca nu mai esti folositor nimanui. Trist, dar totusi ni se intampla. Pentru ca cineva acolo in companie nu ne mai apreciaza.

Ni se intampla in relatiile noastre, cand, fara a primi notificare, simtim ca nu prea mai suntem folositori oamenilor de langa noi. Ca pozitia noastra nu mai este cea pe care o credeam, ca prezenta noastra nu mai este apreciata asa cum a fost. Si doare. Pentru ca sentimentul de vina, inutilitate, sau chiar nulitate, se infige adanc in inima ta, iar, cand iti faci “cutia” cu lucrurile personale si parasesti “cladirea”, acel sentiment il iei cu tine.

Redundant devine in aceste cazuri sinonim cu neapreciat. Pentru ca aprecierea sta la baza analizei valorii unei persoane, fie ca vorbim de job sau de relatie. Si cred ca aprecierea este minimul de sentiment pe care vrem sa il traim in oricare dintre aceste situatii. Vorba din batrani spune ca nu stim ce am avut pana nu am pierdut. Adica nu stim sa apreciem corect. Iar pierderea doare asa de tare pentru ca este o finalitate. Este un punct in care nu mai exista varianta intoarcerii. Si totul devine, din pacate, inutil. Redundant!

Partea frumoasa este ca nu suntem asa. Niciunul dintre noi nu suntem, de fapt, redundanti. Daca unii oameni nu ne apreciaza sau pleaca de langa noi, e fix problema lor in final. Inseamna ca rolul lor in povestea vietii noastre s-a incheiat. Si atat. Dar asta nu ne face pe noi cu nimic mai nefolositori, inferiori sau orice altceva. Fiecare persoana este minunata in felul ei, cu daruri speciale si caracteristici pe care nimeni altcineva nu le are. Diferenta este doar ca poate a venit momentul ca aprecierea sa vina din alta parte. Si vine, pentru ca fiecare dintre noi suntem frumosi, unici si avem ce oferi. Si, da, meritam sa primim la fel in schimb.

Te simti redundant? Nu are rost! Esti o persoana care merita si care inseamna ceva pentru cineva. Ramai pozitiv!

Suni pe cineva la telefon si iti arata ca e ocupat. In cel mai bun caz primesti un mesaj in care ti se spune ca e ocupat si ca revine. Iar acel mesaj e presetat standard, ca e prea ocupat sa scrie ceva inapoi. Vrei sa te vezi cu cineva si programul lui este ocupat. Poate gaseste loc undeva in viitorul apropiat sa se intalneasca cu tine. Iar programul tau e si el foarte ocupat. Telefonul iti tot da remindere ca ti-ai planificat din ora in ora cate ceva. Iar putinul timp liber ti-l treci din nou trecand in agenda toate programarile la care ai nevoie de reminder. Sa iti aminteasca din nou cat esti de ocupat. Seara ajungi acasa si esti asa de ocupat cu treburile “marunte” prin casa incat abia mai ai timp sa scroll-ui ecranul telefonului sa vezi cat sunt altii de ocupati sau cu ce. Si te trezesti ca nu ai timp sa mai dormi destul. Te trezesti ca iarasi e dimineata si trebuie sa te trezesti. Si o iei de la capat foarte obosit si…foarte ocupat.

Suna cunoscut? Mie mi se pare ca e asa pentru multi oameni. Si e putin trist. Am reusit sa facem din vietile noastre un mega-program in care suntem mai mereu ocupati. Trebuie sa ne programam din timp si micile vacante din an ca sa nu se suprapuna cu alte evenimente care ne tin pe modul ocupat. Nu mai putem face nimic spontan sau necalculat pentru ca “ocupat” nu ne lasa. Se strica ordinea si nu putem sa amanam nimic. Pentru ca si mai tarziu scrie in dreptul nostru ocupat.

Ne umplem programul cu asa multe lucruri incat nu ne mai facem timp pentru noi. Cei de la serviciu vor sa ne tina cat mai mult ocupati. Si pot sa ii inteleg. Suntem nimic mai mult decat o investitie pentru ei care trebuie sa aduca profit maxim. Iar in timpul “liber” ne ocupam de alte lucruri care trebuie facute incat timpul parca dispare in neant. Si mai si spunem ca nu avem timp. Dar pentru a trai cu adevarat pentru noi si impreuna cu cei dragi cand ne facem timp?

E in regula sa fii organizat. Noroc ca avem tehnologie sa ne facem program. Insa cred ca scopul nostru in viata nu e sa bifam in program butonul ocupat. Cred ca scopul, intr-un final generic, este sa ne bucuram de viata si de ceea ce traim cu adevarat. Iar viata nu se opreste fiindca la noi in agenda locul este ocupat. Ea trece. Si la fel si noi. Iar, cand si daca ne dam seama ca ne ocupam mai mult decat traim, poate atunci viata noastra se schimba.

Tu cat esti de ocupat? Si, mai important, cu ce?

Social media ne-a invadat viata mai mult decat orice. Chiar mai mult decat media standard. Monitorul urias al televizorului din casa e inlocuit lejer de micul monitor de calculator sau smartphone. Si asta dintr-un motiv banal: interactivitatea. Ca doar ne place like-ul mai mult decat cafeaua de dimineata. Adica, mai nou, primul lucru pe care il facem dupa ce ne trezim este sa ne uitam daca palpaie beculetul pe telefon care ne notifica ceva. Sau asta am ajuns sa facem multi dintre noi. Probabil social media este cea mai tare dependenta de la tutun incoace, indiferent ca are forma de Facebook, Twitter, Pinterest, Instagram sau orice altceva.

Acum nu vreau sa fiu mai sfant decat Papa si sa spun ca e rau (apropo, si Papa are cont de Facebook pe care se posteaza si de mai multe ori pe zi). Pentru ca mi se pare in regula sa socializezi, sa ai posibilitatea sa vezi ce mai fac prietenii tai pe care nu ii ai aproape. E perfect in regula sa vrei sa ai o viata interactiva. Si, pana la urma, social media are avantajele ei. Merge vorba mai repede. Sau merge mult mai ieftin. Problema mea este cu realitatea. Cat din informatia de acolo e reala, ceea ce oamenii traiesc cu adevarat si simt cu adevarat, si cat este informatie care da bine la profil. Si nu, nu vreau sa vorbesc aici si de ceea ce specialistii numesc FOMO (Fear of Missing Out), “boala” care ne cuprinde pe toti cei lipiti cu ochii de ecran, sau de nevoile de aprobare din partea comunitatii si de afirmare, toate ascunse in spatele postarilor noastre. Nu, vorbesc sau, mai precis, scriu despre realitatea vietii noastre pe care o expunem acolo. Cat e adevarat si cat e fals. Si cat de mult ne traim viata in realitate sau in universul asta paralel numit social media.

E fain sa fii prezent in social media. Se spune ca, daca nu esti acolo, nu existi. Dar oare mai existi daca nu esti prezent in viata ta pe bune? Cred ca, la fel ca orice “dependenta”, social media ar trebui consumata cu moderatie. Cred ca e mult mai fain sa te uiti la o persoana in ochi decat sa te uiti la poza de la profil. Cred ca e mult mai fain sa vorbesti cu cineva la o cafea decat pe un sistem de chat. Cred ca e mai fain si mai sanatos sa-i spui unei persoane ce simti, decat sa faci o postare care transmite cumva ideea si sa speri ca se prinde. Sau, mai important, atunci cand mergi acasa cu familia sau partenerul tau de viata, sa petreci timp de calitate cu ei si sa nu stai cu ochii pe telefon ca poate mai apare ceva.

Social media este in regula. Si este o parte din realitatea noastra si va ramane acolo. In schimb, viata se intampla cu adevarat in realitate si nu la tastatura. Simtim cu inima si nu cu degetele cu care dam like. Iar realitatea pe care vrem sa o traim o alegem singuri.

“Imi place” social media, dar iubesc viata si ce traiesc in realitatea ne-virtuala. Asa ca nu pot decat sa va doresc spor la “postari”!

A mai trecut un an. A fost destul de greu pentru mine. Probabil ca imbatranesc. 🙂 Nu probabil…sigur imbatranesc! Dar nu e asa de grav. Si nici nu conteaza ca a mai trecut unul. Pentru ca oricum anii trec. Ceasul timpului nu se strica niciodata si nici nu ramane in urma. Pur si simplu, timpul trece.

Ma uit la anul ce a trecut si imi dau seama ca timpul este foarte important. Sa faci lucruri la timp, sa iti dai seama la timp de ceva e vital. E bine, sau chiar indicat, sa nu fii contra-timp. Fiecare are ritmul lui, se spune, dar, daca vrei sa canti o melodie cu cineva, trebuie sa fii pe acelasi timp. Altfel, melodia suna distrosionat, neclar, si foarte nemuzical. Si cui i-ar placea sa asculte asa o piesa.

Se mai spune ca timpul le rezolva pe toate. Sau mai frumos, in online, se spune ca trebuie sa-i dai timp timpului. Si suna asa frumos. Dar e doar o vorba din popor. Pentru ca nu cred ca cineva detine timpul. E o iluzie creata pentru noi. Creata de noi. Timpul doar trece, fie ca vrem, fie ca nu vrem. Si stiu ca timpul nu rezolva nimic daca tu nu esti prezent in timpul tau. Cred ca doar tu poti rezolva tot, chiar daca unele lucruri iti iau mai mult timp. Singurul care rezolva ceva esti…tu!

Si nu, nu timpul vindeca. Timpul nu vindeca de unul singur. El are nevoie de tine pentru asta. Te poate ajuta doar daca te apuci tu de treaba. Daca nu faci nimic, el doar trece si tu ramai in aceeasi stare. Daca vrei sa faci ceva si te apuci sa lucrezi cu tine, el este un ajutor de nadejde si iti va arata ca s-a meritat. S-a meritat poate sa astepti, sa mai lupti, sa mai dai timp.

Am mai auzit mult anul acesta “ca poate e prea tarziu”. O coordonata de timp cu care nu prea sunt de acord. Pot fi de acord cu “s-a terminat”; dar posibilitatea sau, daca vreti, probabilitatea ca s-a terminat dar nu stim inca sigur daca e asa…cu asta nu rezonez. Stii intotdeauna ce e inauntrul tau si ce simti visavis de o situatie, de o persoana, despre orice. “Poate e prea tarziu” suna doar a o neacceptare a unei situatii sau a o nesiguranta in ceea ce iti doresti; sau chiar a o fuga de a face ceva in acest sens. Si atunci te ascunzi dupa un frumos perete numit “tarziu”, care “poate” cade sau nu. Sau speri ca celalalt e in stare sa il urce in timp ce tu ii tai scara treapta cu treapta.

De multe ori dam prea mult timp lucrurilor si oamenilor care nu conteaza cu adevarat. Ne petrecem mult prea mult timp lucrand pentru o viata pe care nu mai avem timp sa o traim. Statistic traim mai mult la birou decat acasa (aici nu pun la socoteala timpul in care dormim, ca atunci traim in alta lume…cea a viselor). Si atunci nu ne ramane decat sa folosim timpul ramas cat mai bine. Sa fim prezenti in timpul nostru prezent. Si sa ne bucuram de el. Trecutul a trecut si nu il putem schimba. Eventual putem invata ceva din el. Viitorul nu este al nostru pentru ca nu suntem acolo. Eventual putem sa ne facem niste planuri si sa incercam sa ne atingem tintele propuse. Insa, suntem aici si acum. In timpul prezent. Care este cel mai bun timp pentru noi. Timpul in care ar fi bine sa fim si noi prezenti.

M-am gandit mult la timp anul acesta. Si stiu ca este cel mai pretios lucru pe care il am, chiar daca nu e al meu. Cineva spunea ca “cel mai frumos cadou pe care il poti face cuiva este sa ii dai timpul tau, pentru ca nu il mai poti cere inapoi”. Si are mare dreptate. Si cred ca voi incerca sa imi impart timpul mult mai bine de acum incolo. Sa il impart cu cine conteaza si cu cine il merita. Pentru ca, impreuna cu timpul meu, ma primeste si pe mine.

Am citit ieri o poveste pe care vreau sa vi-o spun si voua. Se spune ca o persoana a mers la bunica pentru a se plange despre viata, despre problemele pe care le are, despre cat de greu este si cum isi doreste sa renunte la lupta.

Bunica a ascultat-o, apoi a luat persoana si a dus-o in bucatarie. A scos trei cratite, le-a umplut cu apa si le-a pus la fiert. Dupa cateva minute, cand apa fierbea, intr-o cratita a pus cativa morcovi, intr-una a pus oua si in ultima cafea. Si le-a lasat pe toate la fiert mai departe, fara sa spuna nimic.

Dupa alte cateva minute, ea a oprit aragazul. A “pescuit” morcovii si i-a pus pe farfurie. A scos cu grija ouale si le-a pus pe farfurie. Apoi a turnat cafeaua intr-o cana. Si a intrebat: “ce vezi?” Persoana a raspuns: “morcovi, oua si cafea”. Bunica a rugat persoana sa se apropie si sa simta morcovii, iar aceasta a vazut ca sunt moi. Apoi a rugat-o sa sparga un ou si sa-l decojeasca. Si a observat ca este tare. In final i-a spus sa guste cafeaua. Aroma puternica si buna a cafelei a facut persoana sa zambeasca. Apoi, sa intrebe ce inseamna toate acestea.

Bunica i-a explicat atunci ca toate cele trei au trebuit sa faca fata aceleasi adversitati: apa care fierbea. Si fiecare a reactionat in mod diferit. Morcovii au intrat in apa tari, puternici, de neclintit. Totusi, supusi fierberii, au devenit moi si slabi. Ouale erau la inceput fragile. Coaja abia proteja lichidul din interior, dar, dupa ce au stat in apa fierbinte, au devenit incapatanat de tari. In schimb, cafeaua a fost unica, speciala. Cand a ajuns in apa, ea a schimbat apa.

“Care esti tu?”, a intrebat bunica. “Cand adversitatea bate la usa ta, cum raspunzi? Esti un morcov, un ou sau cafea?”

Frumos raspunsul bunicii la problema. Care sunt oare eu in fata provocarilor vietii? Sunt ca morcovul, intru puternic dar, in fata problemelor, ma inmoi si imi pierd puterea? Sunt un ou, incep cu o inima maleabila, am un spirit fluid, dar, la prima provocare, devin incapatanat si intepenit? Coaja arata la fel, dar in interior sunt cu inima indarjita si inversunat? Sau pot sa fiu ca si cafeaua care schimba circumstanta care a provocat “durerea”?  Cand apa fierbe, cafeaua lasa aroma sa se simta. Atunci cand esti ca si cafeaua, cand lucrurile arata rau, tu te faci mai bine si schimbi situatia din jurul tau.

Imi plac povestile. Multumesc “bunica”! Si imi place foarte mult cafeaua. Am mai spus-o. Si nu gresesc sa imi doresc ca, in povestea mea numita viata, sa schimb circumstanta si sa ii dau o aroma buna, puternica si gustoasa.

Va doresc spor si pofta de cafea!

Onoarea si oamenii de onoare. Un subiect fain. Pentru ca onoarea nu e de ici de colo. DEX-ul spune ca de onoare inseamna a fi “demn de incredere, cinstit si onest”. Mie personal imi ajunge. Daca gasesti aceste atribute la o persoana…e de tinut.

Spuneam candva ca Divinitatea m-a binecuvantat cu doi tati. Asa a fost sa fie la mine. Unul nu mai e, dar prin 1999 a primit titlul de “Cetatean de onoare” al Municipiului Timisoara pentru activitatea lui in sfera jurnalismului. Si a fost o mica “povara” treaba asta. Adica esti mandru de ceea ce este tatal tau, dar si responsabilitatea de a fi copilul lui nu e mica. Comparatiile sunt facute de catre altii si de vrei si de nu vrei. Dar am trait cu asta destul de bine si am putut sa ma si mandresc.

Astazi, celalalt tata al meu a primit titlul de “Cetatean de onoare” al Municipiului Timisoara pentru merite deosebite ca luptator in Revolutia din 1989. Felicitari, tata! Meriti asta. Chiar daca s-a intamplat dupa 26 de ani. Pentru ca stiu ca ai fost acolo, pentru ca stiu ca ai luptat si ai facut-o crezand intr-o lume mai buna, inclusiv pentru mine. Esti de incredere, onest si cinstit. Nu esti un cetatean de onoare, esti un om de onoare. Sunt mandru de tine!

Acum raman cu o problema. Din cate ca reusesti intr-o viata sa ai doi tati si ambii sa fie numiti cetateni de onoare ai orasului in care traiesti? Mandru sunt, ca banateanul, dar cu presiunea ce ma fac? “Nici o persoana nu a fost onorata pentru ceea ce a primit. Onoarea a fost primita pentru ceea ce a dat”, spunea Calvin Coolidge.Nu stiu daca vreodata eu voi ajunge sa primesc vreun titlu din acesta, dar, cu siguranta, voi incerca sa dau mai mult decat primesc, sa dau cu toata inima si cu toata dragostea. Voi incerca sa fiu macar…un om de onoare.