Religia a fost, este si va fi intotdeauna un subiect delicat. Un subiect care parca mai mult a distrus decat a construit. Cruciade, nedreptati, oameni in puscarii, mega-dogmatici care blameaza pe altii, atei care nu cred in nimic decat in a arata cu degetul spre cei care cred in ceva, teroristi si victime colaterale… si exemplele pot continua.

Nu pot sa spun ca experienta mea a fost foarte faina in directia asta. Am crescut intr-o biserica protestanta care a decis sa ma excluda pentru ca m-am casatorit cu sotia mea, care era de alta religie. Adica nu a contat pentru ei ca doi oameni se iubesc si aleg sa isi imparta viata impreuna. Pentru ei a contat mai mult forma…sau norma. Ca doar ei sunt trimisii lui Tata Mare pe pamant sa taie cu sabia dupa cum scrie regulamentul facut, ghici ce, tot de ei. Iar, atunci cand i-am intrebat daca ei cred ca si Big Boss ma exclude din rai pentru asta, mi-au spus ca va tine cont de parerea lor. Fain, nu? Ce job misto are nenea ala…consilierul numarul unu al lui Tata Mare! Dar nu e bai. I-am iertat de mult, vorba unuia mult mai celebru ca mine, “ca nu stiu ce fac”. Si am mers mai departe.

In schimb, mi-am dat seama ca e mai important pentru mine fondul, si nu forma. E mai important sa gasesti ceva bun in invataturile unei religii decat sa ramai agatat si ancorat intr-o formalitate poate in neconcordanta cu realitatea in care traiesti. E mai important, la final, sa fii un om mai bun. Pentru tine, pentru viata ta, familia ta, pentru relatiile cu cei din jurul tau. Hawaienii, de exemplu, o spun foarte frumos in ceea ce ei numesc ho’oponopono: sa stii ce ai gresit, sa iti para rau ca ai gresit si sa ceri iertare cui i-ai gresit; apoi sa fii multumitor si sa iubesti.

Mi-a placut dintotdeauna religia. M-a fascinat si inca imi place. Dar nu in forma prezentata de cei care o “vand”. Isus nu a fost crestin, Budha nu a fost budhist, Mohamed nu a fost musulman. Ei au fost toti niste “invatatori” care au vorbit altora despre iubire. Da, despre iubire, caci iubirea este forta universala care tine totul in picioare si in miscare. Religia lor a fost iubirea.

La referendum a trebuit sa traga o liniuta la punctul despre religie. Nu am una acum. Nici macar formal. Si nici nu imi trebuie. Pentru ca nu ma ajuta la prea mare lucru. Dar cred. Deoarece credinta este cu totul altceva decat religia. Religia este forma, eticheta pe care oamenii au dat-o altor oameni. Religia este doar o forma de a aduna impreuna mai multi oameni. Insa credinta este ceva personal, ceva ce tine de fiecare in parte. Si nu vreau sa fiu parte din nici o religie acum. Imi ajunge sa cred in bine si sa incerc sa fiu un om mai bun. Si, da, sa iubesc. Pentru ca aleg ca”religia” mea sa fie…iubirea.

Sarbatorile de iarna aduc cu ele o multime de personaje. Mos Craciun, reni zburatori – unul cu nasul rosu, spiridusi, mai nou copiii lui Mos Craciun si Doamna Craciun, Fringe si multi altii. Fiecare an se coloreaza cu inca un personaj care aduce bucurie in sufletele noastre. Ultimul personaj foarte drag mie este un om de zapada. Si nu orice om de zapada, ci Olaf, din filmul de desene animate Frozen. Da, un om de zapada. Ca doar omul de zapada este una din bucuriile ce le asteptam cu totii: vrem zapada ca sa iesim afara, sa o invartim si sa construim omul de zapada, sa-i punem o cratita pe cap, o maturica in loc de maini si un morcov in loc de nas. La nasturi ne lasam imaginatia sa zburde. Si da, un personaj din desene, pentru ca, recunoasteti, tuturor ne place sa ne uitam la desene animate.

De ce Olaf? Pentru ca vorba lui: “glumesti…sunt minunat”. Un om de zapada vesel, cu o nebunie interioara extraordinara, cu o inocenta ce ascunde in spate asa de multa intelepciune. Un om de zapada caruia ii place vara si nu inceteaza sa viseze. Chiar daca pentru cei din jurul lui visul sau este in contradictie cu natura lui.

Pentru mine Olaf este acel personaj simpatic care reuseste sa le arate altora, intr-un mod subtil si nevionvat, lectiile de viata pe care trebuie sa le invete. “As vrea sa cred despre mine ca sunt un expert in dragoste”, spune Olaf in incercarea lui de a o ajuta pe mica printesa sa gaseasca o fapta facuta din dragoste adevarata. Si o face pana la nivel de sacrificiu, aproape topindu-se aprinzand focul pentru printesa care avea mare nevoie de caldura. Pentru ca el stie ca “pentru unii oameni se merita sa te topesti”. Pentru ca “dragostea adevarata inseamna sa pui nevoile celuilalt inainte de nevoile tale”.

Imi place Olaf. Chiar daca, de multe ori, are nevoie “sa ii aduca cineva fundul inapoi”. Ciudat sau nu, acest personaj poate fi un exemplu pentru noi. Sa fim oameni mai buni. Sa ne placa “imbratisarile pline de caldura”. Sa fim mai veseli. Sa visam. Sa iubim mai mult. Pentru ca “doar o fapta de dragoste adevarata poate topi o inima inghetata”. Da, anul acesta imi place cel mai mult de omul de zapada.

De aseara am intrat in febra marelui eveniment: noaptea cand vine Mos Nicolae. Am curatat cizmulitele si le-am asezat frumos la usa. Unii dintre noi au decorat si casa pentru sarbatoarea Craciunului. Adica noi am facut-o. Pentru ca asa i-am promis lui Jesse si pentru ca “bucuria Craciunului” e un sentiment prea frumos sa mai astepti inca niste saptamani ca sa ti-l exprimi. Si, credeti-ma, mai frumos ca si copilul tau nu se bucura nimeni pe lumea asta.

Ca vorbeam de aseara si de Jesse. Chiar imi spunea: “Oare vine Mos Nicolae? De abia astept sa vina ziua. Sunt asa de entuziasmat ca nici nu pot sa dorm.” Intr-un final a adormit. Dar stiti voi cum adorm copiii…cu credinta ca ceva minunat se va intampla peste noapte. Ca sigur vor gasi un cadou chiar daca nu stiu sa spuna daca au fost cuminiti. Pentru ei Mos Nicolae inseamna intotdeauna un cadou, chiar daca nimeni nu il vede cand vine, iar el – Nicolae – nu e Mos Craciun la care i-am trimis scrisoare. Si, bineinteles, ca ei sunt primii care se trezesc dimineata si trezesc toata casa ca sa mearga jos la usa sa vada ce cadouri au primit.

Ziua de Mos Nicolae este o zi frumoasa. Cand mergi la culcare seara cu speranta si lumina in ochisori, iar dimineata o pornesti cu zambete si bucurie…atunci viata e perfecta. Si ma gandeam ca, daca reusim sa facem cateva zile pe an asa perfecte (atunci cand sunt sarbatori, zile de nastere, aniversari), ce ne opreste sa facem, sau macar sa incercam sa facem, toate zilele perfecte? Ma gandeam ca imi place tare de Mos Nicolae, probabil si mai tare de Mos Craciun si hai sa zic ca pe Iepuras il accept in casa, dar cred ca mai exista un Mos de care uitam. Mosul acela care ne face ziua perfecta in fiecare zi. Mos Fiecare!

Azi ma bucur de Nicolae. Dar, la noapte, voi adormi, la fel ca si copilul meu aseara, cu entuziasmul acela de nici nu ma lasa sa adorm. Pentru ca maine e o noua zi si, de maine, sunt Mos in viata mea. Pentru ca fiecare zi poate fi perfecta cand pleci la drum cu cizmulitele curate. Ho ho ho!!!

Am vrut sa scriu astazi despre certitudini. Si articolul meu a inceput asa:

“Avem nevoie de certitudini in viata. De confirmari. Ele ne ajuta sa ne dam seama daca facem ceva bine sau nu. Ne ajuta sa stim daca suntem pe drumul bun. Ne dau directie, siguranta si putere de a merge mai departe. Ne spun ca tot ceea ce suntem noi si facem e ok.”

Si apoi m-am oprit. Am mai baut putina cafea si m-am mai gandit. Si mi-am dat seama ca da, avem nevoie de certitudini, dar parca nu chiar avem nevoie de ele. Sau nu, nu aveam neaparat nevoie de ele. Cu ce m-ar ajuta sa stiu, de exemplu, ca maine totul va fi bine? Ar insemna poate ca stau linistit si uit sa il traiesc pe azi. Si, credeti-ma, nu am nimic impotriva unei vieti linistite. Sau, cum ar fi daca as stii ca persoana cu care am ales sa imi impart viata va ramane langa mine “pana moartea ne va desparti”? Cine poate sa aiba certitudinea asta? Si, oare, nu e posibil sa ma culc pe o ureche si, crezand ca ea e acolo, sa incep sa nu ii mai dau atentie si sa nu o mai iubesc asa cum merita? Si, din pacate, “reusim” destul de des sa facem asta cu partenerii nostri.

Cateodata simtim nevoia de certitudini. Probabil ea este, pe fond, o nevoie de siguranta. Dar, si mai probabil, acesta este un moment cand trebuie sa facem alegeri. Cand nu stim daca este mai bine sa o luam spre stanga sau sa o luam spre dreapta. Cand avem nevoie de un sfat, de o recunoastere, de un “bravo” si o bataie pe umar sau de un umar pe care sa plangem. Unii spun ca singura certitudine este ca nu exista nici o certitudine. Si, totusi, exista una: este o certitudine ca intotdeauna simtim! Simtim cum e mai bine pentru noi, pentru ca Sufletelul nostru drag ne spune asta. Si, in final, daca alegi in concordanta cu sufletul tau, vei avea certitudinea ca esti bine si vei putea sa te bucuri de viata si sa o traiesti … in prezent.

Am vrut sa scriu astazi despre certitudini. Nu am certitudinea ca mi-a iesit. Si, desi am si eu cateodata nevoia de confirmari, am certitudinea ca simt si ca fac cele mai bune alegeri pentru mine. Si, daca mai pun peste asta speranta si incredere, si adaug un topping de iubire, sunt sigur ca, in final, totul va fi bine.

Astazi suntem mai romani ca niciodata. Si e fain. E ziua nationala si e frumos sa vad ca nu ne-am pierdut speranta. Ca nu ne-am pierdut identitatea…aia nationala. E frumos sa mai vad oameni mandri ca sunt romani si mandri de Romania.

Da, Romania nu este o tara ca oricare alta. Da, avem multe probleme, un guvern de rahat, oameni care au furat tarisoara asta 25 de ani, sisteme proaste si ce mai vreti voi. Avem de toate, vorba cantecului. In schimb, tara asta are o comoara mult mai valoroasa: tara asta ne are pe noi. Pe fiecare in parte.

Citeam azi o postare a unui prieten care spunea ca o toaleta nu trebuie sa fie neaparat murdara doar pentru ca e o toaleta. Si mare dreptate avea. Atunci cand realizam ca lucrurile sunt si au importanta pe care noi le-o dam, atunci stim ca suntem creatori ai vietii noastre si a calitatii ei. Si asta nu tine de nationalitate si tara. Nici macar nu tine de vecinul de langa mine si nici de guvernantii care fura de atatia ani. Tine de fiecare in parte.

Schimbarile nu se fac la nivel de tara. Ele se fac la nivel de individ, iar apoi se vad in comunitate, pentru ca in final sa se vada la nivel de tara. Fiecare dintre noi suntem tara in care traim. Avem tara pe care o proiectam in fiecare zi.

Eu aleg sa iubesc Romania! Eu aleg sa traiesc Romania mai bine si mai frumos in fiecare zi! Eu sunt tara mea!

Mergeam cu masina spre scoala si baietelul meu, Jesse, imi spune ca abia asteapta sa vina Craciunul. Eu l-am intrebat de ce. “Pentru ca vreau sa ma joc cu zapada si vreau sa-mi vad cadourile”, mi-a raspuns dragul de el. Ce frumos suna asta din gurita unui copil cu inima pura si sufletul cald. Ce multa bucurie poate transmite un copil atunci cand nu este inca afectat de norme si cutume ale societatii, de comericalizarea sarbatorilor si vartejul vietii zilnice.

M-a pus pe ganduri jovialitatea lui. Mi-am dat seama ca am uitat cand a fost ultimul Craciun pentru care sa ma bucur, cu adevarat, ca un copil. Cand am renuntat sa mai cred in Mos Craciun si cand a devenit sarbatoarea asta o planificare a unor zile petrecute cumva si o lista de cadouri care trebuie cumparate. E adevarat, ne plac sarbatorile pentru ca suntem impreuna cu familia, pentru ca ne facem cadouri, pentru ca e mai liniste. Si e frumos asa.  Dar parca nu mai e acelasi sentiment.

Mi-e dor de copilul din mine. Mi-e dor ca sufletul meu, batran si uneori departe de mine, sa se bucure ca atunci cand eram mic si lumea era a mea. Cand renii trageau sania in zbor si Mosul cobora pe horn cu sacul lui plin de jucarii. Cand asteptam cu nerabdare sa vina si la mine si sa ii spun o poezie pentru a vedea ce mi-a adus. Cand credeam in magia sarbatorilor.

Vreau de acest Craciun sa fiu fericit. Vreau sa simt magie, bucurie si speranta. Vreau sa rada sufletul in mine. Vreau un Craciun de copil!

Eu am avut doi tati. Unul l-am avut dintotdeauna si inca il mai am. Fain tip. Cred ca i-am scos mai multe fire albe in cap decat a reusit mama intr-o viata a lor impreuna. Si, totusi, ma iubeste si nu ezita sa spuna mereu “prezent” daca i-o cer….chiar daca uneori nu intelege sau este contra vointei lui. Motzule, multam si te iubesc, chiar daca nu prea ti-o spun. Al doilea tata l-am primit. Nu stiu de ce exact, dar a fost un cadou frumos care a vrut sa mi-l faca Universul. Am invatat multe, m-am format intr-un anumit fel altfel. Acum nu il mai am, dar stiu ca Harry se uita din cand in cand la mine de acolo de printre stele si zambeste. Thank you. Miss you sometimes.

Sunt si eu tata la randul meu. Un sentiment care numai tatii il pot descrie. Acea senzatie care o simti cand ajungi seara acasa si, dupa ce reusesti sa intri cu toate gentile pe usa, auzi de acolo din living un “tataaaaa” care te face sa uiti de toate problemele si sa stii ca ai reusit ceva maret in viata. Da, e cel mai minunat “lucru” pe care poti sa-l faci intr-o viata.

Astazi mi s-a spus ca sunt un tata bun. Probabil unul dintre cele mai faine complimente pe care le-am auzit. Nu am fost intotdeauna asa, dar viata mi-a dat ocazia sa devin unul. Sa apreciez mai mult timpul petrecut cu copilul meu, sa ma joc mai mult cu el, sa il duc la scoala, sa mergem la inot, sa vedem un desen preferat, sa facem un telefon din plastelina, ba chiar sa reusesc sa ii si gatesc (si pe bune, in bucatarie sunt vai de mama mea…..sau de tatal meu, ca sa tin tonul). Si lista poate continua. Si, da, sunt fericit pentru asta.

Eu am avut doi tati. Fiul meu are unul… dar unul care vrea sa faca cat doi! Si care stie ca este si el…un tata bun.

Weekend-ul acesta am facut curat la jucarii. Probabil cei care sunt parinti intelegeti gravitatea problemei. Mai ales daca sunteti parinti din aceia care vreti sa fie copilul mega-fericit, nu doar fericit, si ii cumparati jucarii tot timpul, chiar daca stiti ca are prea multe si ca nu se va juca prea mult timp cu o jucarie noua. Pe romaneste, nu exista camera destul de mare pentru un copil in care sa incapa toate jucariile. Iar daca copilul le mai si amesteca, asa cum fac ei…dragii de ei, sa vezi atunci ce ai de lucru.

Dupa ore de rasturnat cutii in mijlocul camerei, sortat lego, masinute, arme, doplo, jocuri, sitck-isi, si nenumarate alte chestii pe care nici macar nu stiu cum le cheama, am ajuns la o oaresicare finalitate. Avem cutii cu jucarii care raman in camera si cu care “ne” mai jucam. Avem saci de gunoi plini cu jucarii cu care ne-am jucat prea intens, sa spun asa, si le-am cam distrus. Si avem, ca toata lumea, saci si cutii cu jucarii de dus in pod. Adica acele jucarii cu care nu esti sigur daca vrei sa te mai joci, dar nici nu esti sigur ca vrei sa le arunci. Sunt acele jucarii care cumva au ramas in sufletul tau si iti este greu sa te desparti de ele momentan. Si atunci incerci sa le depozitezi undeva, in cazul nostru…in pod.

In viata facem cam la fel. Cateodata mai facem curat in “lucrurile” pe care le avem. Ceea ce am stricat si nu se mai poate repara, dam deoparte. Ceea ce vrem sa tinem la indemana, pentru o “joaca” sau doua, le punem frumos cumva in sertarele vietii noastre si vrem sa le avem aproape. Dar sunt si lucruri pe care vrem sa le ducem in pod: lucruri, amintiri, oameni de care nu mai avem neaparat nevoie, dar nici nu suntem pregatiti sa le lasam. Si nu e rau. Cutiile astea sunt de fapt viata noastra: ceea ce am trait, ceea ce ducem cu noi mai departe. Sunt ceea ce suntem sau ceea ce am fost la un moment dat.

Cateodata insa punem acolo sus “in pod” si chestii de care chiar nu avem nevoie si pe care, cu siguranta, se va asterne praful. Iar acestea probabil nu vor face mai tarziu nimic in plus decat sa umple la refuz “depozitul”. Iar, la un moment dat, nu mai avem loc. Nu mai este loc de ceva nou, pentru ca nu am putut da drumul la ceea ce era vechi. Si ramanem “agatati”.

Sunt multe lucruri pe care le ducem fiecare in “pod”. Si multe sunt faine. Dar, daca nu putem renunta la cele nefolositoare si nu putem merge mai departe, in pod cine face curat la sfarsit?

Ajung de multe ori in viata cand ceea ce se intampla cu mine se vede doar in alb si negru. Sau mai rau, e asa mult gri ca nici macar nu stiu in ce directie sa o apuc. E asa de apasator incat cred ca toti norii de pe lumea asta se aduna doar deasupra capului meu, se lovesc intre ei, creeaza fulgere si furtuna e gata sa se prabuseasca peste mine. Pe englezeste as spune ca “I’m feeling blue”, dar nu tine, ca acolo macar vad putin albastru. Si cred ca multi dintre noi trecem deseori prin starea asta.

Atunci apare Mama Natura si imi trage din nou doua peste cap. Este a nu-stiu-cata zi cand pot sa ma uit pe cer si sa vad un rasarit superb. Un rasarit plin de culoare si lumina. Un rasarit care imi spune ca sunt iubit si ca pot sa fiu multumitor ca mai pot trai o zi frumoasa. Un rasarit care imi da speranta.

Un tip mai celebru ca mine spunea ca ochii nostri nu doar vad ceea ce se intampla si transmit informatii mai departe. El spune ca ochii nostri functioneaza si ca niste proiectoare care trimit in Univers intentia noastra pentru viata noastra. Si mi se pare destul de logic. Pentru ca ochii nostri, oglinda sufletului – vorba aia din batrani, nu mint si, pana la urma, noi ne facem viata asa cum o dorim. Noi o proiectam. Noi alegem daca traim dupa sabloane tiparite in alb si negru sau daca le coloram si sa le transformam in desene minunate pentru noi.

Astazi am vazut un rasarit fantastic…si merg pe mana lui. Astazi stiu ca tine de mine sa pun culoare in viata mea si sa las norii aia gri sa faca ce vor. Pentru ca ochii mei pot proiecta o “umbrela” deasupra mea, iar ploaia nu va face decat sa curete aerul pe care il respir si drumul pe care merg. Astazi imi ascut creioanele si ma apuc de colorat. Pentru ca viata e mult mai faina in…culori.

Am fost de curand din nou la teatru: Egoistul. Un spectacol adevarat: actori foarte buni, o productie simplista dar foarte interesanta si un script de exceptie, cu replici care pot atinge puncte sensibile daca esti in stare sa le auzi, nu doar sa le asculti. O poveste plina de umor, dar si trista in acelasi timp…despre relatii.

Se spune ca, in teatru, actorii trebuie sa se transpuna in personaj pentru a-l putea interpreta foarte bine.  Si cei mai multi reusesc asta cu brio si sunt extraordinari. Si merita toate aplauzele de pe lume. Din pacate, sunt oameni care se transpun in personaje si in viata reala. In relatiile pe care le au. Isi pun o masca si joaca un script creat de ei – pentru ei, crezand ca asta ii face fericiti. Ascunsi bine dupa monitoarele telefoanelor sau computerelor, socializand cu un zambet fals pe fata si creionand imagini care nu se regasesc in privirile lor. Pentru ca, oricat de frumoasa e poza pe care o afiseaza, ochii lor nu mint.

In viata reala e diferit. Aici exista o singura optiune: sa fii personajul; nu ai voie sa te transpui, sa-l personifici. Trebuie sa fii tu cel real, fara masca. Pentru ca viata trebuie traita si simtita. La fel, o relatie trebuie traita cu adevarat si simtita. In relatie nu joci un rol, pentru ca o relatie nu trebuie sa fie o piesa de teatru. Acolo nu te prefaci ca faci. In relatie esti sau nu esti. Nu ai un sufleur sa iti sopteasca repliciile corecte si nici nu poate exista doar un monolog. In relatie sunt intotdeauna doi, iar, daca nu reusesti un dialog…pai nu ai relatie. Atunci ai un spectacol….de teatru, daca vrei…la finalul caruia mi-e teama ca nu vor exista aplauze.

Imi place teatrul. Ma mai duc. Dar imi place mai mult viata. Si sigur vreau sa o simt si sa o traiesc cu adevarat. Indiferent care e scriptul ei final.