Unul din obiceiurile proaste la noi romanii este sa aratam cu degetul. In sensul ca ne place foarte tare sa judecam pe altii, sa criticam ceea ce fac, sa ne credem mai destepti si sa spunem ca noi stim mai bine cum se face. Parca e un sport national. Sau, cel putin, este pe cale de a deveni unul.

Spuneam candva unui prieten ca astia care comenteaza la tot ceea ce faci tu se cam plictisesc. Ca nu fac nimic ei insisi. Si cred ca am dreptate. Desi, acum, i-am judecat la randul meu. De unde frate atata putere de analiza critica pe capul nostru? De unde atata interes pentru “capra vecinului”? O fi laptele ei mai alb decat cel din “curtea” noastra? Prea multi oameni isi consuma timpul pretios dandu-si cu parerea despre altii. Ca e un post pe Facebook unde incearca sa para interesanti si sa atraga alte degete (a se citi like-uri), ca e o mica barfa la cafea…mi se pare o energie pierduta. Poate o salvam daca abordam subiectele admirativ, cu binele si bunul in fata. Cu admiratie. Cu dorinta de a invata de la ei si de a le fi bine in continuare.

Imi place tare cum spun tipii astia motivationali despre asta: atunci cand arati cu degetul spre cineva, ai grija ca trei degete arata spre tine. Sau cum zice la Sfanta Carte, vedem paiul celuilalt, dar barna noastra nu o vedem. Probabil bumerganul asta de-a privitul peste gard se intoarce la noi cumva. O fi karma, o fi legea atractiei…nu stiu. Prea mult de gandit. Dar se intoarce candva, cumva si asta la noi. Si nu o fi fain deloc.

Mi-ar placea sa ne tinem mai mult degetele pentru noi. In buzunare sau pe unde reusim. Si sa privim cu inima, daca tot “ne manca” sa privim. Iar pentru cei care nu pot, ma gandesc ca poate functioneaza exercitiul urmator: tineti pumnul inchis, numarati – pe degete – pana la trei si ridicati-l sus; apoi uitati-va bine la el!!!

Revista Time ar putea cu siguranta sa desemneze Moartea drept “Persoana Anului” pentru 2016. Pentru ca si-a facut treaba intr-un mod “exemplar”. Anul acesta au plecat multi oameni intr-o alta calatorie. Celebritati, despre care, din pacate, am vazut posturi doar dupa ce nu au mai fost, iar in rest au fost pe undeva pe acolo, luptandu-se dupa lumina vreunui reflector mediatic, dar si multi oameni ucisi in conflicte gen Aleppo despre care uitam ca inca duc o lupta pentru supravietuire. Dar asa suntem noi oamenii…ne plac can-can-urile si uneori suntem ignoranti la cei mai “mici” si “neinsemnati” de langa noi.

Nu stiu daca sunt adeptul neaparat nici al celor care “citesc in stele” si vorbesc despre o schimbare de energie si constiinta la nivel planetar. Despre neimpliniri ale sufletelor care intr-un final aleg sa mearga mai departe. Dar stiu ca sunt adeptul celor care spun ca nu stim sa apreciem oamenii decat atunci cand ii pierdem. Si o simtim foarte tare dupa un an care ne-a saracit viata in asa multe feluri. Un an despre care multi spun ca abia asteapta sa moara si el. Si, totusi, poate aceasta e marea lectie a lui 2016.

Nu stiu daca imi va fi dor de 2016. Mai este o zi si voi vedea. Si nici nu stiu ce sa scriu ca a insemnat el pentru mine. Dar cred ca a fost un an bun. Un an in care am avut ocazia sa primesc 365 de noi provocari, sa vad 365 de noi rasarituri de soare si zambete de la oamenii din jur. Deci, facand o retrospectiva scurta si seaca, zic a fost bine.

Ce imi doresc dupa acest 2016? Ca sa fiu in ton cu atmosfera, as spune ca imi doresc sa traiesc. Dar nu doar sa fiu viu. Ci sa traiesc cu adevarat tot ce primesc de la Mama Natura. Si sa o fac in plina recunostinta si apreciere a acestui cadou numit viata. Spunea marele actor Adrian Pintea candva: “traiti, ba, traiti, ca de murit nu-i nici o scofala!”. Asa ca, voi da check la 2016 si ma duc sa “cuceresc lumea”. Pentru ca, desi poate nu va scrie revista Time, persoana anului urmator pentru mine ar fi bine sa fiu eu!

Nu stiu altii cum sunt, vorba unui mare scriitor de pe la noi, dar eu am ajuns si la ziua in care Mos Craciun…a murit. Si nu ma refer la ziua cand, copil fiind, am aflat ca Mos Craciun nu exista. Nici nu imi mai amintesc ziua aia. Si poate e mai bine asa. Ma refer la ziua in care a trebuit sa-i spunem Adevarul baietelului nostru.

Mergeam spre Brasov catre un eveniment de mai multe zile care cuprinde si Craciunul. La un moment dat, intr-o pauza de pranz, Jesse ne intreaba sec si direct daca Mos Craciun exista sau suntem noi cei care punem cadourile sub pom. Nu vreau sa va descriu golul simtit in stomac, desi incercam sa punem ceva acolo. Un moment greu pentru orice parinte. Moment in care iti dai seama ca baietelul tau a crescut si nu mai poti sa-l pacalesti oricat de tare ai incerca sau oricat de mult ti-ai dori sa-l pastrezi in lumea de basm in care el se simte asa de bine.

Am ales sa-i spunem Adevarul. Printre lacrimi de copil, printre dileme mentale despre cum putem salva momentul si povestea asta frumoasa a lui Mos Craciun. Si, desi a fost ziua in care Mos Craciun a disparut in forma sa creionata de altii cu barba alba, reni, sanie, mult rosu si cosul acela de fum neincapator pentru un burtos mancator de prea multe dulciuri intr-o noapte, acea zi a fost ziua in care Spiritul Craciunului a luat forma sa cea mai pura si plina de inteles. Plina de Adevar.

Adevarul – ca acesta este momentul in care oamenii devin mai buni, mai veseli. Oameni care nu uita sa isi faca cadouri si sa zambeasca. Adevarul ca bucuria nu o aduce un singur personaj, ci poate fi adusa de fiecare dintre noi. Celor apropiati, dar si celor necunoscuti. Ca fiecare dintre noi suntem Mos Craciun pentru cineva. Adevarul ca Spiritul Craciunului este in noi si ca il putem “folosi” oricand vrem noi. Si nu doar de Craciun.

Am trecut de ziua in care Mos Craciun a murit. Dar am intrat in ziua in care Mos Craciun…sunt eu. In ziua in care Mos Craciun esti tu. Si nu ar trebui sa uitam asta niciodata. Asa ca…inainte cu bucurie si speranta. Ho Ho Ho!!!!

La inceput de an scolar am fost la sedinta cu parintii. Baietelul meu merge la o scoala crestina. Nu ma intrebati de ce. Asta e. Suntem fericiti cu alegerea. Alegere care vine si cu bifa ca nu participam la ora de religie. Pentru ca e un subiect pe care si-l va putea “rezolva” cand e mai mare: in ce crede, cum crede, care e forma, culoarea, mirosul.

Printre multele chestiuni organizatorice, la un moment dat, a aparut si doamna de engleza sa ne prezinte manualul din care vor invata anul acesta si care e planul de bataie. Moment in care a fost intrebata de una dintre mamici de ce a ales acel manual, acesta incluzand o lectie despre Halloween, iar asta este o “sarbatoare pagana”. Concluzia: manualul este unul aprobat de Ministerul Educatiei, deci este ok; cat despre lectie – vom sari peste ea, spre fericirea mamicii cu batic in cap (desi fizic nu il avea).

Na bun. Ne-am asumat astfel de credinte limitative si situatii ducandu-l pe Jesse la acea scoala. Nu ma mai deranjeaza atitudiniile acestea, desi am incercat sa spun ca atunci cand inveti o limba straina este fain sa inveti putin si din cultura tarii. Este in regula. Mergem mai departe. Nu ne impotmolim ca nu ne putem imbraca in costume haioase sau infricosatoare la scoala. Pana la urma, azi copiii sunt in mini-vacanta. Deci, petrecerea de Halloween este acasa. Ca in fiecare an. Bostanul e pregatit. Micii scheleti atarna la toate clantele usilor. Tot weekendul Jesse a fost costumat in fantoma. Iar, de dimineata, cand s-a trezit, primul lucru pe care mi l-a spus a fost: Halloween fericit! Super cute! Si acum sta costumat in Jedi si se joaca. Pentru ca, in inocenta lui de copil, azi este o sarbatoare plina de distractie. Un moment de a face altfel. O sarbatoare care nu conteaza daca e crestina sau pagana (apropos de asta, wikipedia are destula informatie despre Halloween pentru curiosii din prima banca de la biserica). O sarbatoare pe care el, copil frumos, o sarbatoreste cu toata inima si fara masca (desi isi mai pune cate o masca pentru a ma speria pe la colturi).

Halloween atrage controverse. Intre crestinii cu ochelari de cal pe ochi si oamenii care au comericalizat prea tare acest eveniment. Intre nationalistii care ne roaga sa ne imbracam in costume populare de 1 decembrie si cei care merg deseara la party-uri imbracati in ce ii duce capul ca e mai tare si mai tare. Controverse care apar de fiecare data cand ceva nu se potriveste cu masca de pe fata. Cand nu da bine sa se vada una sau alta. Cand masca nu trebuie sa zambeasca sau sa fie prea colorata ca se vede. Masca ce multi o schimba functie de moment si situatie.

Halloween imi aduce aminte ca toti avem o garderoba plina de masti. La cate masti au oamenii, am putea sarbatori Halloween in fiecare zi. Din pacate! Si le luam si le punem functie de cum credem ca e mai bine sau da mai bine. Poate e timpul sa le dam jos. Poate nu suntem asa de infricosatori fara ele. Poate lumea ne place exact asa cum suntem…cu fata noastra adevarata. Poate viata devine mai usoara si placuta, fara “accesorii” inutile si false. De noi nu ne putem ascunde. De noi nu ne pazeste nici cruciulita de la gat si nici masca de monstru fioros din cutia de jucarii a copilului nostru. Noi vom fi intotdeauna ceea ce suntem in interior si nu ceea ce ne arata oglinda sau vrem sa proiectam in afara. Iar “fantomele” pe care le vanam nu sunt acolo, afara, ci inauntrul nostru.

Sa aveti un Halloween fericit! Cu costume frumoase si multa distractie. Si, daca va iese, fara masti! 🙂

Se spune ca o grupa de absolventi, toti bine ancorati in business si cu cariere de succes, au venit in vizita la vechiul lor profesor de la universitate. Dupa putin timp, conversatia s-a transformat intr-o serie de plangeri despre stresul de la munca si din viata cotidiana. Profesorul s-a oferit sa ii serveasca cu o cafea, a mers in bucatarie si s-a intors cu un bol mare de cafea…si cu mai multe cani: de portelan, de plastic, de carton, de cristal. Unele erau scumpe, altele rafinate, iar unele simple si neinsemnate. Si apoi i-a indemnat sa isi toarne fiecare cafea.

Dupa ce toti au avut o cana de cafea in mana, profesorul le-a spus:

– Daca ati observat, canile frumoase si sclipitoare au fost luate, iar cele simple si ieftine au ramas pe tava. Este normal sa vreti tot ce e mai bun in viata pentru voi, dar asta este si sursa stresului si problemelor voastre. Stiti ca acea cana in sine nu aduce nici o valoare in plus cafelei ce se afla inauntru. In majoritatea cazurilor, doar face cafeaua mai scumpa, iar in unele cazuri chiar ascunde ceea ce beti. Ceea ce ati dorit toti cu adevarat a fost cafeaua si, totusi, ati ales in mod constient cele mai frumoase cani. Iar apoi v-ati si uitat cu interes la canile celorlalti.

– Acum ganditi-va la asta: viata este cafeaua. Joburile, functiile, banii, pozitia in societate sunt canile. Ele sunt doar unelte care ne ajuta sa sustinem viata, iar tipul de cana pe care o avem nu o definesc si nici nu schimba calitatea vietii pe care o traim. Iar, uneori, cand ne concentram prea mult pe cana ce o avem in mana, nu mai reusim sa ne bucuram de cafea.

Astazi este Ziua Internationala a Cafelei….sau cel putin azi se sarbatoreste la noi. Va doresc sa nu va mai uitati la cani. Savurati cafeaua! Pentru ca nu e important sa ai neaparat totul, ci e mai important sa te bucuri de ceea ce ai. Sa traiesti simplu si frumos, sa fii bun si sa iubesti cu generozitate.

O cafea, va rog! Lunga cu lapte…si plina de viata!

Mi-a placut intotdeauna luna plina. Nu stiu cand m-am conectat la ea, dar stiu ca o vad de fiecare data cand e plina. Chiar am primit confirmarea “relatiei” noastre atunci cand am primit un obiect frumos in forma de luna intr-un moment destul de greu din viata mea. Si mi-e tare drag de acel cadou. Si sunt destul de norocos ca anul acesta luna plina sa vina din nou spre mine intr-o zi speciala: de ziua mea.

Daca te uiti la ea, luna plina pare misterioasa. E mare, frumoasa, mistica. Se uita la tine de fiecare data cand indraznesti sa ridici ochii spre ea. Se uita la tine si se uita prin tine. Cu ochii tai. Si iti arata cel mai adanc coltisor al sufletului tau. Te lumineaza ca sa poti sa te vezi.

A mai trecut un an din viata mea. La lumina lunii ma vad cu multe lectii pe care a trebuit sa le invat, mai usor sau mai greu sau chiar foarte greu. Si cu multe lectii ce le mai am inca de invatat. Spun unii ca oamenii devin mai intelepti cu varsta. Nu stiu daca sunt mai intelept, dar stiu ca anul nu a trecut fara sa lase ceva in urma.

Imi sopteste luna ca trebuie sa invat sa ma iubesc. Asa cum sunt si cu totul. Cu bune si cu rele, pentru ca ele toate sunt parte din drumul meu numit viata. Un drum pe care am ales sa merg undeva acolo sus in Univers cand am hotarat ca vreau sa traiesc toate experientele pe care le traiesc. Si, apoi, sa ma iert daca nu am stiu sa fac mai bine atunci cand nu am facut-o. Pentru ca este uman sa gresesc. Pentru ca doar asa pot invata sa devin un eu mai bun.

Am mai descoperit ca drumul e mai usor daca reusesc sa las asteptarile deoparte. Asta e o lectie la care inca mai lucrez. Uneori mi se pare normal sa vreau sa primesc, sa mi se confirme lucruri, dar cumva stiu ca nu asta e drumul meu. Pe drumul meu trebuie sa fiu si sa dau ce e mai bun din mine. Si atat. Pentru ca, atunci cand dau fara asteptari, sigur primesc mult mai mult inapoi. Si doar atunci dau cu toata inima. Si sincer.

Iar cel mai sincer lucru pe care pot sa-l fac este sa fiu eu. Asa cum sunt. Fara sa imi pese foarte mult ce cred oamenii ca ar trebui sa fiu sau cum ar trebui sa fac lucruri. Sa fiu cum simt, sa spun ce simt si…sa simt. Iar, daca capacitatea de a simti vine prin schimbari majore, atunci sa le accept ca un ajutor primit pentru a deveni mai bun.

Si nu in ultimul rand sa fiu recunoscator. Pentru lucrurile mici pe care din pacate uit sa le vad zi de zi. Pentru tot ce imi aduce bucurie in viata dar ignor. Si pentru cei din viata mea. Ca ma primesc in viata lor. Ca isi impart sufletul lor cu mine.

Azi e o zi cu luna. Luna plina. Azi e zi sa imi cer iertare pentru ce am gresit. Azi e zi sa multumesc pentru ce am primit si ce am in viata mea. Azi e zi sa iubesc. Pana la luna si inapoi. Sau, mai bine fara inapoi, ca sa nu am asteptari. Azi e zi sa ma repun corect pe drumul meu. Si stiu ca ea, luna, il va lumina. Prin ochii mei.

Namaste.

Nu m-am priceput niciodata la matematica foarte tare. Cred ca eram bunicel, asa de trecut clasa, sau – fie – mai bun in perioada “treptei intai”, pentru cei care mai stiu ce era chestia asta, pentru ca au bagat ai mei ceva meditatii in mine. Niste timp petrecut ca sa pot trece un anumit moment din timp pentru a putea fi mai fericit ulterior. Pentru a avea o viata mai buna…mai fericita.

Acum cateva zile am avut o zi mai lunga. Stiti voi, o zi din aceea de spunem ca am vrea sa aiba mai multe ore. O zi in care spunem ca nu ne mai ajunge timpul. O zi ce m-a pus putin pe ganduri. Daca este sa filosofam, spunem ca timpul nu il putem controla pentru ca nu il putem detine. Nu e la noi. De avem noroc sa ne fie mult, atunci e bine. Totul tine de tanti cu foarfeca in mana de langa firul intins al fusului vietii. Daca este sa fim realisti, timpul ne este limitat. Ni-l umple serviciul, problemele cotidiene, ca sa ne dam cu lemnul in limbaj, somnul si ce mai reusim sa facem pe langa. Si atunci, care e formula perfecta prin care punem egal intre viata si fericire, avand cu noi coordonata timp?

Hai sa simulez ziua aceea in formula matematica de baza, ca atata matematica pricep. Mie personal imi ia cam o ora sa fac ochi, cafea, curatat dintisori si plecat spre lucru. Aproximativ alta ora imi ia drumul, lasat copil la scoala si ajuns la birou. Acum, munca asta “corporatista” imi ia intre noua si zece ore. Ca e lunch sau nu inclus, tot acolo da media. Si asa ajung la un subtotal de doisprezece ore. Si ca sa nu intru deja in panica, bag aici si drumul inapoi acasa, cu copil returnat cu tot. Sau nu, ca pe drum ne mai oprim la niste cumparaturi musai-necesare. In fine, cu ajuns acasa, despachetat, schimbat pentru joaca, hranit catel, purcel – scuzati – catel, pisica….mai adaug o ora. Deci subtotal doi: treisprezece. De ghinion cifra, am spune. Pai da, ca, mai adaug macar un sapte ore de somn, ca sa ramanem oarescum sanatosi, si am egalizat deja cu douazeci. Si pentru ca nu am invatat numai adunari, mai scad cu ziua intreaga si imi da un minus patru. Adica, viata s-ar rezuma la patru ore pe zi in care pot sa fiu de-a dreptul fericit si sa ma bucur de ea. Ca altfel, ele raman cu minus (si asa sunt la jumatate din orele de lucru…ca am invatat si impartiri). De weekend nu vreau sa vorbesc, pentru ca, oricat m-as amagi ca sunt doua zile libere, ele nu sunt libere niciodata. Doamna curatenie, echipa de cumparaturi saptamanale, domnul bucatarit, nenea aspirat si alte personaje din astea mancatoare de timp “se inmultesc” la noi in vizita si ziua trece. Iar un film vazut seara la televizor nu face balanta la zero, dar e binevenit. Iar la timpul de “lins” androidul si media sociala nici nu vreau sa ma gandesc…ca imi ia prea mult timp.

Deci, ce facem cu patru ore pe zi ca sa simtim ca suntem de-a dreptul fericiti? Nu am formula. Nu o gasesc. Dar mie mi-e clar ca trebuie sa folosesc acele patru ore cat mai bine posibil. Adica sa fiu prezent langa cei dragi mie, facand lucruri care imi aduc bucurie, chiar daca asta inseamna intr-o zi din aia faina doar timp de o cina frumoasa si calma in familie, si traind momentele cu adevarat. Ca nu-s asa multe.

Stau la o cafea si astept sa treaca timpul sa merg sa il iau pe Jesse de la scoala. Stau si postez un anunt de vanzare pe diferite grupuri de pe Facebook. La un moment dat ridic ochii. Vad zece mese ocupate in cafenea. Ma uit putin la oameni si vad realitatea trista a vietii. O realitate pe care nu o mai constientizam. La o masa, patru oameni cu cafeaua in fata si cu ochii in telefoane. La alta masa, doi oameni din care unul vorbeste iar celalalt asculta uitandu-se in telefon. La alta masa, un tip priveste in gol, dupa care ridica telefonul si se pierde in lumea virtuala. Alta masa, o tableta si o apa. Toti conectati la un gadget, mai putin la oamenii cu care stau la masa.

Traim o vreme pe care ne-am dorit-o si am creat-o ca atare. Ne-am dorit tehnologie, viteza, conectivitate. Dar am uitat sa traim in realitate. Sa traim adevarat. Fara wi-fi, date, mailuri, remindere. Doar in prezent, bucurandu-ne de moment. De intalnirea de la cafea, de joaca in parc cu copiii, de un film vazut in liniste cu familia, de cina cu povesti despre ziua ce a trecut.

Si eu sunt tehnologizat pana peste cap. Si eu sunt cu ochii in telefon foarte des. Mai des se pare decat sunt cu urechea. De parca am uitat ca l-am luat sa pot vorbi cu oamenii. E adevarat, ma ajuta de multe ori. Pentru ca e rapid, pentru ca distantele nu se mai pun. Pentru ca rezolv multe folosindu-l. Numai ca, si eu, ma trezesc traind prea mult in ecran si nu in realitate. Azi nici macar nu am vazut cerul. Am si uitat sa ma uit ca vine primavara si ca unii copaci sunt spectaculos de frumosi. Si poate peste o saptamana nu mai sunt asa.

Cred ca e timpul sa mai pun telefonul in buzunar. Sa ma mai deconectez ca sa ma pot reconecta cu viata mea. Cu ceea ce are valoare cu adevarat. Sa o traiesc putin mai nevirtual. Pentru ca momentele trec, viata trece si, la final, raman cu telefonul. Si, vorba aia, nu prea imi tine de cald. Nu imi zambeste si nici nu se bucura ca ma vede. Imi spune doar ca ii moare bateria.

Tu cata baterie mai ai la viata ta? Deconecteaza-te! Macar din cand in cand. Si reconecteaza-te! Viata e mai frumoasa in afara ecranului.

Te iubesc! Suntem in “saptamana dragostei” si auzim aceste doua cuvinte tot mai mult. Punctul culminant va fi de Valentine’s Day, aka Ziua Indragostitilor. Si e frumos. Desi importata, e totusi o sarbatoare faina. Pentru ca e frumos sa vezi oameni indragostiti, zambete, flori…fericire. Nu vreau sa ridic aceasta zi in stele, dar nici nu vreau sa o minimalizez. E o sarbatoare care, intr-un fel, ne trage de urechi si ne spune ca langa noi este o persoana draga care merita atentie. Si ce bine ar fi sa ne traga de urechi in fiecare zi. Pentru ca acea persoana merita iubire si atentie zi de zi, nu doar in 14 februarie.

Te iubesc este un mesaj puternic, daca vine din inima. Un mesaj care inseamna pana la urma totul. Si, totusi, acest mesaj poate avea mai multe semnificatii. Sau ar trebui sa implice mai multe sensuri, daca este sa vorbim despre o iubire pura, reala.

Te iubesc inseamna ca imi pare rau ca am gresit si te rog sa ma ierti. Cand iubesti cu adevarat iti dai seama cand gresesti si faci rau persoanei iubite. Egal ca este intentionat sau nu. Inseamna sa fii constient si responsabil de actiunile tale. Si inseamna sa iti pese de cel de langa tine. Iar, daca ai gresit, inseamna sa poti sa iti ceri iertare. Si sa o faci pentru ca iti pare rau pe bune. Nu doar de forma. Pentru ca stii ca ai ranit si pentru ca persoana iubita nu merita asta. Inseamna sa lasi mandria deoparte si sa vii cu inima deschisa in fata persoanei si sa ii arati ca esti om, ca poti gresi, dar ca iti pasa de voi si vrei sa faci mai bine.

Te iubesc inseamna ca iti multumesc. Cand iubesti esti multumitor ca langa tine este o persoana asa de minunata. Care te accepta asa cum esti: cu bune si cu rele. Care, desi iti stie toate neajunsurile, alege sa fie cu tine si nu cu altcineva. Care stie ca, desi nu esti perfect, esti perfect pentru ea. Si da, poti sa spui multumesc pentru asta. Pentru ca iubirea nu e un lucru pe care il meriti. Iubirea este un dar pe care il primesti. Si il primesti pentru ca acea persoana vrea sa ti-l ofere. Si e perfect normal sa fii multumitor si sa o arati.

Te iubesc inseamna ca sunt mandru de tine. Cand iubesti, persoana de langa tine este cea mai tare. In ochii tai este persoana cu care te poti mandri. Pentru ca o apreciezi cu totul. Pentru ceea ce face, in plan profesional si personal, pentru ceea ce este si cum este. Si vrei ca ea sa reuseasca in tot ce face. Si normal ca radiezi de bucurie si mandrie cand te uiti la ea. Si e mai normal sa ii si spui asta. Pentru ca o merita si pentru ca ii da incredere in ea.

Te iubesc inseamna ca putem face asta impreuna. Cand iubesti, nu mai vorbesti de eu sau tu. Atunci vorbesti de noi. Iar un cuplu trebuie sa fie o echipa. Indiferent de telul pe care vi-l propuneti, stii ca in echipa asta de doi lucrurile nu sunt imposibile. Pentru ca va aveti unul pe celalalt. Si nici nu conteaza de fapt atat de tare rezultatul. Pentru ca la final, sunteti tot voi, tinandu-va de mana.

Te iubesc inseamna ca sunt aici pentru tine. La bine si la rau, vorba aia. Inseamna sa alegi sa stai langa acea persoana, cu acea persoana si sa treceti prin toate impreuna. Inseamna ca nu fugi la prima provocare, ci stai acolo langa ea si lupti. Pentru ca vrei cu ea. Pentru ca vrei sa stie ca are langa ea pe cineva pe care se poate baza. Oricand. Intotdeauna.

Te iubesc poate include multe sensuri. Dar cel mai important nu este sa descoperi insemnatatea lui, ci sa il traiesti la modul real. Daca nu il traiesti, vorbim de…vorbe goale. Pentru ca si ea, iubirea, de cele mai multe ori se masoara in fapte. Si nu doar intr-o zi pe an cand o sarbatoresti. Te iubesc inseamna sa il traiesti in fiecare zi.

Si, intr-un final, te iubesc inseamna sa iubesti. Cu toata inima, cu tot sufletul, cu toata mintea acolo si cat se poate de neconditionat. Sa iubesti pentru ca esti iubire si pentru ca poti oferi iubire. Pentru ca nu esti doar indragostit, timp de o zi, sau un sezon. Pentru ca iubesti cu adevarat si stii ca iubirea trece limitele de timp si conditionarile vietii. Pentru ca primesti iubirea in dar de la cineva si pentru ca poti, la randul tau, sa o oferi si tu. Pentru ca poti sa faci aceasta alegere oricand. Sa iubesti si sa spui cu adevarat: te iubesc!

Unul din drepturile fundamentale ale Universului este ca ai voie sa spui ce vrei. Sa spui sau sa scrii ce iti trece prin cap. Si asta cu responsabilitatea de a nu jigni pe cei de langa tine. Pentru ca si ei au drepturi la fel ca si tine. Nu vreau sa fac acum teoria dreptului, dar am dreptul sa scriu ca am dreptul sa scriu. Ce vreau. Atata timp cat nu lovesc in cineva in mod intentionat si cu rea credinta.

Bun. Si, acum ca am stabilit asta, ma uit “cu drag” la tarisoara mea. Mica noastra Romanie unde avem un numar mare de parlamentari care ne conduce. Mult prea mare si cu totul impotriva vointei poporului. Dar nu vreau sa scriu nici de referedumul al carui rezultat nu s-a pus in practica. Vreau sa scriu acum de nenicii astia parlamentari care, desi sunt pusi acolo de noi (sau hai sa zicem ca de noi, ca nu vreau sa scriu nici de mortii de pe liste), cu scopul precis de a ne reprezenta si de a ne apara interesele, au cam uitat ce job description au. Adica, nu numai ca nu ne fac vreun bine, ci chiar s-au pus pe facut un mare rau: sa ne mai taie din drepturi. Acela de a ne exprima liberi, egal ca acum se cheama exprimare libera pe o platforma de socializare. Vor ei, musai si musai, sa ne simtim amenintati: amenda mare, ce sa zic! Deschizi gura, nu le place, platesi! Regula de trei simpla.

Am trait o buna bucata din viata mea sub un regim unde cenzura era viata noastra de zi cu zi. Traim si asa o anumita forma de cenzura in viata noastra de zi cu zi de acum: trebuie sa avem grija cum ne comportam, sa nu suparam, sa fim in rand cu lumea…tot felul de cutume cu care am crescut si care mai salasluiesc prin subconstientul nostru. Dar traim. Putem insa sa traim si cu gura inchisa? Cu frica in degetele sa nu apasam literele gresite pe tastatura ca poate iasa propozitia prost si se supara nenea parlamentarul sef? Cu ochii inchisi si ignoranti visavis de ceea ce se intampla? Cat mai putem sa traim asa? Nu foarte mult, cred. Pentru ca nu avem numai drepturi. Avem si instincte. Iar cel mai puternic instinct este acela de a fi liberi si de a ne apara libertatea.

Vine acusi campania. Voi instala iarasi microfoane pentru discursuri frumos creionate de aburit prostimea. Va mai veni cate un candidat spoleit sa se laude cum este altfel decat ceilalti. Va face si el sau ea proba de microfon. “Doi-zece, doi-zece….se aude?”. Ma intreb daca proba de microfon de acum se aude. “Doi-zece, doi-zece. Alo, multimea, va taiem din drepturi! Se aude?”