Se spune că toți ajungem la momentul acela de criză. La momentul acela atât de aproape de depresie, încât sigur devine o traumă de care va trebui să te ocupi în viitor. Momentul în care toate corăbiile ți se îneacă, când lumina nu se mai vede la nici un capăt de tunel. Pentru că la capăt ești doar tu. La capăt ai ajuns tu. Și doar tu, de unul singur.

Câteodată viața ne trimite în ceea ce unii o numesc, mai biblic așa, “valea umbrei morții”. Problemele vieții cotidiene, problemele personale pur și simplu te doboară. Gândurile îți încing mintea, sufletul e plin de durere, programele rulează, corziile stau înfipte adânc în piept…și totul cade într-o singură clipă. Ești la pământ într-un întuneric așa de des, încât luna abia mai radiază o umbră pe fața ta înlăcrimată de durere.

În acel moment zero, acolo te redescoperi pe tine. Pentru că oricât ajutor primești de la prieteni dragi, lupta interioară e a ta cu tine. Și de ea nu ai cum să scapi. Când tot ce îți era drag și apropiat se distruge în interiorul tău și dispare, când sufletul tău ia foc și nimănui nu-i pasă pentru că durerea ta e surdă pentru ei, deși o strigi din tot pieptul, când simți că ești ars de viu de lumina lunii care își pierde strălucirea încet și încet, în timp ce ochii tăi caută în ea speranța, atunci descoperi că viața ta, de fapt, e doar a ta și trebuie să îi faci față de unul singur. Că nimeni nu te salvează în afară de tine!

Mulți trecem prin această vale neagră. Mulți simțim răceala aproape muribundă ce ți-o poate da viața într-o clipită. Cei mai mulți reușesc să iasă de acolo. Dar schimbați. Da, schimbați pe viață. Recalibrați poate la ceea ce ar trebui să fie recompensa pentru această transformare. Schimbați pentru a-și recupera sufletul și a-și lua înapoi viața. Învingători, ale căror cicatrici spun povești scrise de fiecare singur. Singur sub lumina lunii.