Unul din obiceiurile proaste la noi romanii este sa aratam cu degetul. In sensul ca ne place foarte tare sa judecam pe altii, sa criticam ceea ce fac, sa ne credem mai destepti si sa spunem ca noi stim mai bine cum se face. Parca e un sport national. Sau, cel putin, este pe cale de a deveni unul.

Spuneam candva unui prieten ca astia care comenteaza la tot ceea ce faci tu se cam plictisesc. Ca nu fac nimic ei insisi. Si cred ca am dreptate. Desi, acum, i-am judecat la randul meu. De unde frate atata putere de analiza critica pe capul nostru? De unde atata interes pentru “capra vecinului”? O fi laptele ei mai alb decat cel din “curtea” noastra? Prea multi oameni isi consuma timpul pretios dandu-si cu parerea despre altii. Ca e un post pe Facebook unde incearca sa para interesanti si sa atraga alte degete (a se citi like-uri), ca e o mica barfa la cafea…mi se pare o energie pierduta. Poate o salvam daca abordam subiectele admirativ, cu binele si bunul in fata. Cu admiratie. Cu dorinta de a invata de la ei si de a le fi bine in continuare.

Imi place tare cum spun tipii astia motivationali despre asta: atunci cand arati cu degetul spre cineva, ai grija ca trei degete arata spre tine. Sau cum zice la Sfanta Carte, vedem paiul celuilalt, dar barna noastra nu o vedem. Probabil bumerganul asta de-a privitul peste gard se intoarce la noi cumva. O fi karma, o fi legea atractiei…nu stiu. Prea mult de gandit. Dar se intoarce candva, cumva si asta la noi. Si nu o fi fain deloc.

Mi-ar placea sa ne tinem mai mult degetele pentru noi. In buzunare sau pe unde reusim. Si sa privim cu inima, daca tot “ne manca” sa privim. Iar pentru cei care nu pot, ma gandesc ca poate functioneaza exercitiul urmator: tineti pumnul inchis, numarati – pe degete – pana la trei si ridicati-l sus; apoi uitati-va bine la el!!!