Ajungem câteodată să trebuiască să luăm decizii. Așa e viața. Nu e întotdeauna cum ne-am dorit. Suntem răniți, oamenii ne fac rău, intenționat sau din prostie pentru că atât au știut la acel moment, și trebuie să alegem. Și e foarte greu. Mai ales când ne doare…acolo în inimă. Mai ales când trebuie să alegem ce iubim sau să alegem să lăsăm ce iubim pentru că nu mai avem de ales.
Ura, suferința, ego-ul rănit, poate pe bună dreptate, ne orbesc. Ne fac să uităm și bucățile bune din persoanele pe care le iubim sau le-am iubit. Ne fac să alegem “plase de siguranță”, pentru că nu mai vrem să suferim. Pentru că nu mai vrem să ne doară. Și nu contează cât celelalte persoane știu că au greșit și au corectat. Nu contează că sunt gata și știu să ne iubească așa cum avem nevoie. Ne blocăm și îi respingem. Pentru că doare să lucrăm cu inima. Să ne uităm în interior și să urmăm totuși sentimentele pe care le știm că sunt acolo, pe care nu le putem nega. E mai ușor să le punem sub preș și să “fugim”. Doar că nu vom putea niciodată să fugim de ele.
Cei care totuși ne uităm la inima noastră suntem cei care creștem. Care nu mergem mai departe fără a ne da timp să așezăm lucrurile corect. Cei care descoperim iubirea adevărată. Iubirea aceea care nu ne face să ne pierdem pe noi. Aceea care nu ne face să ne simțim singuri sau să ne punem la culcare în lacrimi. Iubirea care nu ne lasă confuzi, care este acolo atunci când avem nevoie de ea cel mai mult. Iubirea care ne face să ne simțim speciali, care ne apreciază, pune valoare pe noi și ne vede ca pe niște persoane care merităm. Iubirea aceea care alege să rămână și care ne alege în fiecare zi.
Nu toți oamenii sunt la fel. Unii fug la prima portiță de salvare. Dar inima poate nu merge cu ei și, cu siguranță, vor simți diferența. Alții dau iubire aproape necondiționat, pentru că tot inima le cauta scuze pentru cei pe care îi iubesc. Scuze, chiar dacă se simt nerespectați, chiar dacă nu găsesc reciprocitate, chiar dacă se simt abandonați. Scuze să insiste să iubească. Scuze care nu țin la nesfârșit. Pentru că nici inima nu poate duce atât. Și atunci trebuie să o protejeze și să o ascundă. Și să spere că poate, cândva, viața va trimite pe cineva care va știi să o descopere din nou și să o vadă așa frumoasă cum e. Pentru că inimile se întâlnesc, dacă le lăsăm.
Destinele nu se scriu cu frică și cu fugă. Acelea sunt doar vieți trăite. Destinele se scriu cu voința de a lucra la noi și cu inima. Destinele se scriu de cei care își urmează inima. Pentru că universul se uită întotdeauna la inimă.