Iubirea unui…înger

De multe ori spunem că îngerii umblă printre noi. Îi simțim în ajutorul pe care îl primim în vremuri de necaz de la necunoscuți sau de la prieteni, îi simțim atunci când ne aducem aminte de înger-îngerașul-meu care probabil e mega sătul de noi că iarași am dat-o de gard și îi cerem ajutorul, îi simțim când ne merge bine și poate aprindem o lumânare de mulțumire că sunt lângă noi. Da, putem spune că îngerii sunt între noi, iar unii mai fericiți dintre noi poate le-au simțit iubirea.

M-au fascinat dintotdeauna. Și am încercat să înțeleg natura lor și ce îi face să fie așa cum sunt ei. Creați să fie lumină și iubire, să slujească altora ca scop, ființe sensibile și totuși puternice, a căror iubire le este forță și în același timp blestem. Pentru că, atunci când un înger te atinge cu iubirea lui, el îți dă parte din sufletul lui fără să-i pese că își face rău.

Îngerii cad. Spunem de multe ori asta. Da, îngerii cad și nu e nicidecum sensul biblic dat acestei căderi. Când iubesc, îngerii aleg să cadă. Îmi aduc aminte de filmul City of Angels, unde personajul principal face exact ceea ce metaforic eu o numesc cădere: alege să renunțe la entitatea care este din dragoste pentru ea; alege să cadă, ca să poată să-i ofere ei iubirea, pentru că nu are altă posibilitate. Nu o poate da, decât la pachet cu sufletul lui. O alegere conștientă, din dorința de a o primi, ca într-o oglindă, înapoi.

Iubirea unui înger este minunată pentru cine o primește. O simți profund, ți se face pielea de găină. Poate ți se spune că ți s-a dat cu praf de stele atunci când nu înțelegi de ce e așa, când, de fapt, ai primit acces la și parte din sufletul lui. Lumina și iubirea care îl face pe înger să fie și pe care, de cele mai multe ori conștient, ți le face cadou ca să simți asta, în detrimentul ființei lui. Un înger nu te iubește doar cu inima, sau fizic cu corpul; un înger te iubește cu sufletul, căci altfel el nu știe să fie.

Iubirea unui înger însă și doare. Din păcate, de cele mai multe ori, îl doare pe înger. Fizic, dar și spiritual atunci când iubirea nu e împlinită. Pentru că renunțând la el în totalitate, totuși nu găsește același lucru la persoana de lângă el. Atunci când “cuțitele” ce îi sunt înfipte în inimă nu se opresc acolo, ci merg până în suflet. Unui înger nu-i frângi doar inima. Unui înger îi faci sufletul bucățele. Când îl rănești, îl arunci acolo jos jos, într-un întuneric adânc, unde lumina lui devine o mică licărire fără prea multă viață, unde tenebrele gândurilor îl trec mult peste “pedepsele” impuse pentru că a ales să cadă.

Acolo jos, la fundul celui mai negru întuneric, unii îngeri însă redescoperă cine sunt. “Și ești chiar așa de prost?” “Nu uita cine ești!” “Capul sus!” Niște gânduri “simple”, dar pure și directe pentru esența unui înger. Căci el va știi întotdeauna că bucățile de suflet și le recuperează cu fiecare pas pe care îl urcă înapoi. Pentru că lumina lui va arde corzile ce îl țin legat jos, iar cicatricile din suflet le poate purta mai departe cu demnitate. Indiferent că unii nu au fost o binecuvântare pentru care se merita să cadă. Un înger va știi că va fi el o binecuvântare pentru cineva acolo undeva. Va știi că cineva va aprecia iubirea unui înger…din suflet.

Înveți multe de la îngeri. Înveți că în lumea asta nu multe inimi supraviețuiesc. Înveți că, atunci când iubirea e adevărată, o vei ține în viață cu orice preț. Înveți că drumul nu e ușor, mai ales dacă iubești cu sufletul. Și mai înveți că doar iubirea te poate înălța acolo unde e locul tău.

Mă uit ce am scris și mă uit pe brațul drept. Văd un înger căzut. Cobor ochii și citesc “înainte și în sus”. Îmi pun inelul pe deget, cu cele două aripi pe care mi le iau înapoi, și mă duc… mă duc să zbor!

“Kalimera, Rică!”

După un an și ceva de pandemie am fost în vacanță. În sfârșit. Ca de obicei, în Grecia. Dar nu despre vacanță vreau să scriu. Vorba unora: când mergi în vacanță cu copiii (mici), mai ai nevoie de o vacanță după vacanță! Acum vreau să vă povestesc despre Rică!

Trebuie să spun din capul locului că Rică este un personaj imaginar și orice asemnănare cu realitatea este pur și simplu întâmplătoare. Rică este român. Românul acela scăpat ca din tun din lanțurile în care îl țineau jobul, politica, fotbalul, viața în general, care urcă în mașina lui cea mai de lux și aterizează la un resort în Grecia. De ăla all inclusive. Așa frumos, cu tricoul și șlăpișorii noi cumpărați de la chinezi, cu nevastă și câți copii a reușit să treacă prin vamă, ca să zic așa.

După cum spuneam, aventura lui Rică începe la vamă. Mândru mare că pleacă în concediu, poate în echipă de câteva mașini, toate conectate prin stație pe 22, Rică e cel mai agitat din rând. Nu are răbdare să stea ca toată lumea la coadă. Forțează, claxonează, nu lasă pe nimeni în față, ba mai rău face și o strategie de intrat în fața prietenilor dacă cumva rândul lor înaintează mai repede. De zici că pleacă marea undeva. Același comportament și la intrarile de taxare pe autostrăzi. Sau la urcarea pe bac, că doar știe el cel mai bine pe unde să o ia să ajungă în vapor, nu marinarii puși acolo pentru a te dirija și a așeza mașinile frumos.

Bun. Trec și cele 12-14 ore de drum și Rică al meu e la resort. Cu puțin noroc, camera de hotel e în regulă (trebuie să spunem că da, îți mai iei și țeapă cu pozele de pe net cand îți faci rezervare). Pasul unu: căratul papornițelor în camera. Rezolvat cu multă transpirație și un prosop atârnat după gât. Pasul doi: marea intrare pe plajă, cu aceleași papornițe pe care parcă le-a dus în cameră. Mai lipsește din brațele lui cățelul și purcelul ca să fie imaginea completa. Pasul trei: agitația pe plajă, strigatul de pe mal și din apă, de parcă toată lumea e curioasă ce face el. Dar fie, în mulțimea de români nu mai contează că a mai apărut unul.

Momentul de grație pentru Rică: servirea mesei. Aia all inclusive. Citez:”pune mă, futu-ți mama mătii, că nu pui de la tine”. Asta în loc de pofta bună! Deși porțile de mâncare sunt mega generoase, lasă să fie. Că doar a luat all inclusive. Normal că mai mult de jumătate din mâncare rămâne în farfurie. Dar e important să fie. Că de sărit rândul sau băgat din nou în față nu mai are rost să vorbim. După masă, Rică se mută pe terasă, pe malul mării, romantic așa cum e el. Cu o doză de bere ieftină în mână, luată de la butic, și cu încă patru gealați lângă el. “Jumătate tu – jumătate eu” la volum maxim pe boxa portabilă. Să știe toți de frăția inelelor din care el și ceilalți burtoși fac parte. Așa, în jurul dozei de bere. Ce contează că și alții sunt în vacanță, ei să se simtă importanți. Iar, ca totul să fie plasat corect în decor, mai sună câte un prieten: kalimera…să se știe că e în Grecia!

Doar de aducere aminte, din periplul lui Rică nu lipsește Duty Free-ul la plecare, pișu pe trotuar că e toaleta prea departe, scandalul la vamă că de ce trebuie să stea în carantină dacă nu are test PCR sau certificat vaccin și așa mai departe. Ah, să nu uităm de mica minciunică cum că nu are țigări cumpărate de la sârbi.

Din păcate Rică e românul mai mult sau mai puțin generic pe care îl exportăm în vacanță în fiecare an. Nu știu dacă avem o problemă cu ADN-ul sau cu bunul simț, dar nu mă mai mir deloc când unii sau alții străini ne privesc cum ne privesc. O fi de la nivelul de educație, de la viața trăită printre șpăgi, de la meritocrația inexistentă pe funcții, de la mândrie, de la așteptări….habar n-am. Dar mi-e clar că Rică suntem încă fiecare dintre noi. Un pic acolo, un pic dincolo. Și se vede a dracului de tare! Dar, vorba aia: ce să faci…n-ai ce să faci! Încerci să te bucuri de vacanță și taci!

“Kalimera, Rică”!

Despre timpul, timpii și timpurile de acum

În marea izolare de acum constatăm că avem timp. Chiar mult timp. Pentru ca el, timpul, se dilată foarte tare atunci când programul zilnic nu mai este brusc așa de încărcat, iar punctele din agendă cam dispar. Mulți dintre noi, poate într-un mod norocos, numărăm ore, minute, chiar secunde.

Ne trezim dimineața și nu mai avem panica aceea că întârziem. Nu mai trebuie să plecăm la timp, nu ne mai așteaptă nimeni la birou, nu mai avem planuri. În schimb, avem o groază de timp. Deși, filozofic vorbind, timpul nu este al nostru, avem totuși timp.

Până acum cred că contorizam timpul în timpii de reacție sau mișcare. Pe plan personal, calculam cât ne ia să ajungem undeva, la cât trebuia să plecăm ca să fim la timp. Cât timp ne rămâne pentru familie sau lucruri de interes personal, hobby, etc. În business spuneam că e bine să fii la timp întotdeauna. Și mai spuneam că e bine să folosim timpul oportun să facem diferite acțiuni. Timp care se tranșa în timpii necesari implementării diferitelor procese și acțiuni. Ne mai amăgeam din când în când că toate se fac la timpul lor, dar era acea scumpă amăgire. Chiar ne auto-sugeram că trebuie să-i dăm timp timpului. Cea mai simpatică replică a cuiva în acest sens a fost că timpul nu i-a dat nimic înapoi, așa că a ales, cu timpul, să uite. Pentru că timpul, se pare, nu le rezolvă întotdeauna pe toate.

Timpurile pe care le trăim azi ne pun timpul și timpii în altă perspectivă. Constatăm că, uneori, timpurile nu sunt definite exact de timp și timpii de reacție. Ne-am izolat din timp ca să câștigăm timpi, dar timpurile sunt încă neclare. Am face ceva să salvăm business-urile, dar, oricât am vrea niște timpi mai rapizi, parcă timpurile sunt nepotrivite. Iar, deocamdată, tot ce ne rămâne e timp. Vorba marelui Eminescu: “totul ia timp și timpul ia tot”.

Tu ce faci cu timpul tău? Și cât mai contează timpii în influențarea timpurilor? E timpul oare să te gândești?

Poporul muritorilor de foame

De-a lungul timpului am descoperit mai multe variante de clasament a friciilor. La început am văzut că cea mai mare era frica de moarte. Apoi au apărut tot felul de speakeri (vorbitori în public, nu neaparat și publicului), motivaționali sau demotivaționali, care îți sugerau că cea mai mare frică a oamenilor este aceea de a vorbi în public (și, bineînțeles, că îți băgau sub nas un curs plătit ca să te învețe cum să o faci. Ah, dar nu te învățau cum e treaba cu frica, ci cum să vorbești. Aia cu frica o rezolvai tot cu un pahar de alcool înainte de a te urca pe scenă).

Înapoi la frici. Eu cred că nouă, românilor, ne e frică cel mai tare că o să murim de foame. De ce spun asta? Simplu: în plină pandemie, sărim pe rafturi și golim tot (nu vreau să vorbesc de hârtia igienică…chiar nu vreau să ajung să cred că suntem un popor de căcăcioși). Panica asta generală ne-a scos în evidență poate cea mai mare caracteristică a noastră ca și popor: frica asta ne arată că acționăm doar pe baza instinctelor primare. Nu contează că pică pe noi planeta, important este să avem în debara de mâncare, să fie pline burțile, să nu murim de foame. “Măcar să murim sătuli…”

Vă aduceți aminte cum ne este implementată faza asta cu “burta plină” de-a lungul vieții? “Papă tot, că o să ai nevastă urâtă”, parcă ne ziceau mămicile ca să ne aburească să mâncăm tot din farfurie. “Mai ai doar o lingură!”, când nu mai puteai să mănânci, dar cineva insista să termini. Ah, era să uit! “Dragostea trece prin stomac”. Asta mi se pare cea mai tare. Nu contează să te iubească, să te înțelegi și multe altele; important este să știe să gătească. Ca să nu zic că unii o transpun în cât de mare e zestrea celuilalt.

Frica asta de a muri de foame nici măcar nu ține de zonele geografice, chiar dacă am descoperit că se mănâncă diferit în zonele țării. Diferit cantitativ și calitativ. Cred că ține mult de gradul nostru de cultură, în general. Nu spun civilizație, că mai e mult până acolo. Și, cumva ciudat, transpunem frica asta în toate activitățiile. În ce facem și cum facem. Gândiți-vă la lista noastră de dorințe aka cumpărături: casă, mașină, haine, etc. Un job mai bun care să ne permită o listă mai lungă sau obiecte mai șmechere pe ea. Suntem în cea mai mare parte ghidați de verbul “a avea”. Să avem, să acaparăm, să deținem. Professional shoppers ghidați de o nevoie primară. Orice piramidă “existențială” ar putea confirma asta. Și nu, nu sunt împotriva faptului de a avea lucruri, de a-ți permite lucruri.

Dar nu e de ajuns. Este doar baza a ceea ce putem fi. Cred sincer că frica asta va rămâne mult timp pe primul loc. Cât burta va fi plină, senzația de bine general va fi prezentă. Și, atunci, cum să schimbi o societate? Cum să înveți oamenii să se ajute reciproc? Să se respecte? Să respecte niște legi de bun simț? Să doneze? Să evolueze? Să stea acasă dacă trebuie pentru binele tuturor? Să stea acasă poate fără să rupă frigiderul al fiecare 5 minute?

Nu trecem de stadiul de “foame” decât atunci când ne prindem că nu numai “burta” contează. Mai există verbe în afară de “a avea”. A fi, a simți, a crede, a iubi, etc. Mai avem și alte zone importante. Suntem și noi, ca și celelalte popoare, destul de înzestrați. Putem începe cu creierul. Putem începe să gândim și să ordonăm lucrurile altfel…poate chiar sistemul de valori și comportamentele. Iar, apoi, cu puțin noroc ajungem și la suflet.

Hai să încercăm! Dacă ne iese, nu vom mai fi “muritori de foame” niciodată!

Ce contează?

Ieri am mai pierdut un prieten. Deja devine ușor enervantă treaba asta. Am pierdut cam mulți…sau poate am îmbătrânit și asta vine acum normal. Dar, pe de altă parte, îmi este clar că este un fapt de viață. Death and taxes, spun americanii. Poate de taxe mai scăpăm, dar Tanti asta în Negru nu ne iartă. Poate nu e nici măcar o tanti. Unii spun că e un el… Îngerul Morții.

Dar nu despre asta vroiam să scriu. Atunci când pierdem pe cineva drag, suntem expuși din nou la o analiză interioară. Ne gândim cumva automat la ceea ce înseamnă viața, care este scopul ei, de ce o trăim, dacă o trăim sau doar existăm, la ce ne face fericiți, la ceea ce contează pentru noi. Chiar așa, ce contează?

Avem perioade în viață când spunem că contează să fim deștepți ca să avem un viitor mai bun. Și băgăm în noi scoală, cursuri extra, participăm la seminarii, colecționăm diplome. Doar ni se spune că toată viața învățăm, nu? Chiar contează asta?

Apoi spunem că contează să facem carieră, să avem un job super bun. Să facem bani. Că doar nu ne-am bătucit fundurile pe scaunele școlii degeaba. Și ne ducem și ne dăm viața într-un job care ne stoarce de tot ce avem. Fie, e adevărat, crește numărul de carduri în portofel, arătăm mai bine, devenim mai interesanți și mai importanți. Viața e mai roz. Chiar contează asta?

Urmăm cursul vieții și spunem că contează să avem o familie. Să fim împliniți și pe plan personal. Și o facem. Crește familia, facem case, ne luăm mașini, ducem copiii la școli bune, facem credite pentru tot felul de lucruri. Poate cu puțin noroc petrecem și timp cu ei, atunci când nu suntem din nou la acel job care produce acei bani pentru care am învățat atâta timp. Evoluăm și spunem că e bine, că lăsăm ceva în urmă. Chiar contează asta?

Într-un oareșcare final ne întâlnim cu Ea sau El. Negrul acesta adânc…care ne ia și ne duce cine știe unde. Gata. Întuneric. S-a terminat. Ne place sau nu, vrem sau nu vrem…e gata. Ce mai contează, spunem noi, că oricum nu mai suntem aici să vedem, să simțim ceva. Păi atunci, ce contează cu adevărat în viața asta? Pentru ce trăim? Ce contează cu adevărat pentru noi?

Ne gândim prea rar la asta. Mai dispare cineva drag ca să ne amintească. Când ne deschidem mintea să ne uităm și în alt mod la viață…să mergem înăuntru spre noi? Spre centru…acolo în inimă…sau, mai adânc, în suflet? Oare asta contează?

Sărbătorile “Fie ca…”

Vine Paștele. Și iarăși primim mesaje de sărbători. Fie ca…

E foarte interesant să dai un search pe net și să cauți mesaje faine de sărbători. De-a lungul anilor s-au făcut tot felul de update-uri. La un moment dat era și un curent contra mesajelor de tipul “fie ca…”. Și atunci am început să inventăm mesaje noi.

Creștinii tradiționali le-au păstrat pe cele…tradiționale. Și au dreptate. Dacă Învierea nu exista, toată povestea nu avea rost. Speranța nu intra în discuție fără Înviere.

Cei care nu vor să pară prea creștini – așa mai politically correct, cum zic ei – au inventat mesaje cu Iepurașul. Și dau cu ouă roșii, coșul plin și toate cele. E bine și așa.

Mai este și categoria “între”. Nu vor nici tradițional și nici prea fără bucata religioasă. Și atunci soluția este cea de feeling. Vorbesc despre bucurie, liniște, pace…sentimente frumoase.

De mesajele primite de la politicieni (anunț la ziar, postare pe social media, sau felicitarea aia generică pusă în poștă, total impersonală, dar “semnată” chipurile) nu vreau să vorbesc. Că oricum își aduc aminte de oameni doar de sărbători. Și nu pentru că le-ar păsa, ci pentru că dă bine.

Important este că toate tipurile de mesaje se încheie cu fericire. Paște fericit! Sau, nu cu mult timp în urmă, Crăciun fericit! Ne dorim să fim fericiți în aceste momente de sărbătoare. Că vine fericirea de la o masă bogată cu familia, de la zilele libere, de la cadourile din coș sau de sub brad…nu mai contează.

Bun! Ne urăm, ne cadorisim, păpăm mult și bun. Și asta e tot? Formulări frumoase (pe alese), hăinuțe frumoase, lumănări, niște pască, puțin show off și gata? Dacă e așa, sigur avem sărbători “Fie ca…”.

Poate ar trebui să facem puțin update și la fond, la semnificația lor pentru fiecare personal… la suflețel dacă vreți. Avem fiecare o luminiță a noastră. Iar sărbătorile astea sunt un prilej să ne amintim că nu e doar important să o păstrăm într-o candelă care mai de care mai frumoasă, ci să o și folosim. Să o ținem aprinsă. Pentru noi înșine, poate pentru alții…după cum îi este scris fiecăruia. Sunt convins că Moșul sau Iepurașul s-ar bucura mai tare așa.

Cu o mică luminiță în suflet, vă doresc să aveți un Paște fericit, dar și un…Paște conștient!

Putem accepta sa acceptam?

Traim zilele astea o lupta surda intre oameni. O lupta pe lucruri, pe idei, pe viata. Tot ce facem pare o lupta de a arata ca dreptatea e la noi, ca noi suntem mai “destepti” decat ceilalti, ca detinem “adevarul” suprem. Si ne batem in idei, postari care mai de care, manipulari, lobby, tot ce gasim la indemana. Motivul? Noi stim mai bine. Dar stim noi oare cel mai bine? Si daca chiar am sti, cui ii ajuta in realitate? Altora sau ego-ului nostru?

Unul din cele mai faine lucruri existente pe lumea asta e diversitatea. Mare noroc ca Tata Mare sau Mama Natura, ziceti-i cum vreti, nu ne-a facut pe toti la fel. Ne-am fi plictisit instant. Oricat de misto ne-am uita la noi, sigur ne place sa vedem ceva la fel de misto si langa noi. Si asta este o chestie esentiala pe care tindem sa o ignoram foarte usor. Suntem diferiti, deci gandim diferit, facem lucruri diferit…by default! Si daca Viata zice ca asa suntem, de ce oare vrem noi sa ii convingem pe altii ca noi suntem ce trebuie ei sa fie? De ce trebuie sa fim noi oglinda la care trebuie ei sa se uite?

Un alt lucru fain este liberul arbitru. Pe scurt, fiecare decide care e dreptatea, adevarul, sensul, idea, persoana lui. Ce treaba avem noi sa le spunem ca stim mai bine pentru ei? Si o mai bagam si pe aia ca o facem pentru ei, ca ii iubim, ca le aratam cum e bine, ca e spre binele lor. Pe bune? In toata diversitatea asta, credeti-ma, toti au primit un creier! Toti pot gandi liberi pentru ei. Suntem diferiti, dar suntem inzestrati cu aceleasi “unelte” in spatele ochilor. Hai sa le folosim pe ale noastre! Sunt mai bune decat acelea luate de imprumut.

Lupta asta continua si va continua la nesfarsit daca nu cautam “pacea”. Iar pacea o aduce acceptarea. Acceptarea oamenilor de langa noi, asa cum sunt ei. Acceptarea tuturor lucrurilor asa cum sunt, a tot ce se intampla in jurul nostru, cu rostul lor definit de Viata by default.  Lupta de a le combate nu face decat sa ne creasca ego-ul. Iar ego-ul calca exact peste diversitate si liber arbitru. El creste in masura in care impune vointa, gandirea cuiva asupra altcuiva si asupreste liberul sau arbitru. Lupta asta nu e afara. Nu e cu nimeni. Lupta asta, de fapt, e cu noi insine. E in interior. Afara e doar reflexia unui interior. Reflexia unui ego pe care putem sa il crestem sau putem sa il lasam deoparte, sa-l ignoram.

Dragii mei crescatori profesionisti de ego (si aici ma includ si pe mine), putem oare accepta diversitatea si liberul arbitru? Putem accepta sa acceptam? Putem macar oare sa incercam? Vorba cuiva…macar 24 de ore? Viata ne va fi recunoscatoare si, cu siguranta, mult mai frumoasa.

 

 

 

 

 

Vise

A mai plecat o stea. In engleza i-ar zice star. Da, a fost si un mare star. Dar nu asta conteaza. Conteaza ca, pe multi dintre noi, muzica ei ne-a condus prin adolescenta, prin trairile noastre de atunci. Am crescut cu muzica ei si am simtit-o pana in adancul sufletelor noastre. Dolores nu mai este aici, dar este undeva acolo sus, impreuna cu multi alti artisti faini. Nici nu are rost sa ma gandesc ce concerte sunt pe acolo acum. Trebuie sa fie tare frumos.

Au plecat dintre noi multi artisti. Si sigur ca ne pare rau. Ne e dor de ei. Ne e dor de muzica lor, muzica ce ne-a fost bucurie, alinare sau motiv de visare. Si cred ca asta e lectia cea mai importanta pe care ei o lasa in urma. Dorinta asta de a trai viata in felul lor, in stilul lor, in ritmul lor. Dorinta de a-si trai visele.

Se spune ca muzica ramane intotdeauna cu tine. Gasesti intotdeauna o piesa care sa se potriveasca cu starea ta de spirit. Pentru ca, spre deosebire de alte activitati, muzica este facuta exclusiv cu sufletul. Cu inima. Iar inima este locul unde iau nastere visele. Si, ghici ce, visele nu le prea poti ignora. Poti sa nu le urmezi, dar nu le poti ignora. Atata timp cat inima bate ritmul, la microfonul de voce din fata este intotdeauna un vis.

Tu cand ai visat ultima oara?

 

Alege viata!

Libertatea de a alege. Asta este cel mai tare cadou pe care ni l-a dat Tata Mare. Ok, ne-a trasat si o groaza de reguli, dar ne-a lasat sa alegem. Sau, mai bine zis, sa experimentam. Sa traim, sa invatam…sa crestem. Sa fim co-creatori ai propriilor vieti.

Imi amintesc ca cel mai bine functioneaza cu baietelul meu Jesse, atunci cand imi doresc sa faca ceva, sa-i dau optiuni, sa ii explic ce se intampla daca face in vreun fel sau altul, si sa il las sa aleaga. Si, da, intotdeauna alege perfect. Nu perfectul meu, ci perfectul lui. Ce e cel mai bine pentru el. Si, ghici ce…nu greseste niciodata!

Desi nu o vedem intotdeauna, acest liber-arbitru functioneaza “la secunda” si este baza tuturor legilor ce guverneaza acest Univers. Este punctul de intalnire al pregatirii din trecut (ceea ce am trait) pentru ceea ce urmeaza sa devenim. E mai greu cand ne este greu, dar asta inseamna sa experimentam. Constiente sau nu, alegerile noastre transformate in trairile noastre duc spre ceva. Spre noi insine. Spre viata noastra. Spre ceea ce inseamna sa fim noi. Unici si, poate cu noroc, autentici.

Suntem la final de an, la timp de analiza si planuri de viitor. Dar viitorul incepe azi. Cu o alegere! Alege azi pentru tine! Constient ca tu ai controlul, primit cadou de la Univers, si ca doar tu esti responsabil sa alegi ….propria persoana. Propria viata. Alege-te pe tine! Alege viata!

 

 

Papa

Tata Mare, batranelul acela cu barba alba pe care ni-l tot arata Biserica in poze, aka Dumnezeu, e un tip tare mishto. Si nu pentru ca ni-l arata Biserica asa. Chiar astia ni-l arata mega distrosionat, razbunator daca o dai de gard si iubitor doar daca faci cum zic ei. Nu, nu pentru asta! Ci pentru ca e tare tare indragostit de noi!

Unii oameni mai deschisi la cap, a se citi normali, ne-au aratat o alta fata a lui. Fie a fost Morgan Freeman (preferatul meu pana ieri), cu o voce calma si un fel frumos de a-ti arata ce conteaza in viata, adica un simplu act de bunatate exprimat foarte sugestiv prin arca din filmele in care a jucat, fie scenariul super-realist al lui Mel Gibson in care ai simtit literar, pe pielea ta, ce inseamna dragostea si sacrificiul.

Ieri, insa, l-am intalnit pe Papa. Alta personificare. Umana, tangibila. Intr-un film frumos pe care il recomand cu tot dragul: The Shack. Si nu, nu e batranel cu barba alba. Cica “ala e Mos Craciun”. E altfel. Este ceva cu care nu poti sa nu rezonezi. Este un personaj pe care il iei la rost pentru toate nedreptatile din viata ta. Si ai dreptate sa o faci! Dar nu se supara. Ba chiar incearca sa te faca sa intelegi. Tot! Cum functioneaza. Cine este. Si de ce. Si cine esti tu. Sau cine poti sa fii in relatia cu el, in lumea asta.

Combinatia de Papa, Fiul si Sarayu te face sa il simti aproape. Da…pe el. Ca toti raspund la unison: eu sunt! Si are logica. Asa cum arata ei…si fac lucrurile impreuna ca un tot unitar. Ca unul. Asa cum si scrie la Carte. O carte care devine mult mai clara, daca o vezi prin ochii lor: in culori si sentimente, fara judecata. Doar cu dragoste.

Papa e tare. Favoritul meu de ieri incoace. Tata Mare era si asa destul de neutru, generic si usor absent. Are vreo importanta? Da. Pentru ca, “daca orice conteaza, atunci totul conteaza”. Ieri a fost un film. O alta perspectiva. Una in care Papa gaseste bucurie in a vindeca greselile si trecutul ce te devoreaza din interior. Bucurie in a te ajuta sa mergi mai departe. Pentru ca impreuna e mai bine.

Merita sa il vezi pe Papa in acest fel. Sa il redescoperi. Aproape de tine…ajutandu-te. Sa stii ca e acolo. Ca nu a plecat de fapt niciodata. Si ca inca este, in mod foarte special, indragostit de tine!